Neiertarea de sine nu este o simplă emoție sau o stare trecătoare, ci o realitate spirituală adâncă, cu rădăcini în cele mai dureroase experiențe ale sufletului. Este un păcat tăcut, dar devastator, care roade încet, până ce te goleşte de orice speranță. Este o neputință adâncă și dureroasă de a concepe că harul lui Dumnezeu e mai mare decât păcatul tău. Și această neputință devine obstacolul principal în calea vindecării interioare.

Biblia nu ocolește această problemă. Ne arată că iertarea nu este opțională, ci fundamentală pentru viața spirituală. În rugăciunea domnească, Domnul Isus ne învață cum să ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12). Nu este doar un model de rugăciune, ci o condiție de bază a relației cu Dumnezeu. Însă, paradoxal, cel mai greu nu este să-i ierți pe ceilalți… ci să te ierți pe tine însuți.

Sunt momente în care e mai confortabil să rămâi vinovat, decât să te lași iertat. Te convingi singur că nu meriți iertarea. De fapt, nici nu poți concepe că ai putea fi iertat. Și astfel, păstrezi vina ca pe o haină cu care te identifici. Refuzi s-o dai jos. Pentru că ai trăit prea mult cu ea.

Neiertarea de sine este o povară grea, care adeseori vine la pachet cu rușinea, frustrarea și regretul. Este o formă subtilă de auto-condamnare care poate însemna negarea valorii jertfei lui Hristos. Atunci când spui: „Nu mă pot ierta pentru ce am făcut!”, în mod indirect spui: „Păcatul meu e mai mare decât sângele Lui!” Iar aceasta este o sfidare gravă a harului lui Dumnezeu, dar și una dintre cele mai perfide strategii ale Satanei prin care te ține captiv.
Domnul Isus ne avertizează: „Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug.” (Ioan 10:10). Una dintre cele mai letale unelte ale satanei este să te convingă că păcatul tău este unic prin gravitate, că e mai mare decât puterea și autoritatea eliberatoare prin Sângele lui Hristos. Apoi, șoptește în mintea ta: „Nu mai ai niciun motiv să trăiești. Dumnezeu nu te mai poate ierta.” Astfel, unii aleg să-și pună capăt vieții, convinși că totul s-a terminat.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăță de orice păcat.” (1 Ioan 1:7)

Aceasta este promisiunea: sângele Lui nu acoperă doar unele păcate, ci pe toate — dacă te întorci cu pocăință adevărată. Dar iertarea implică un proces de acceptare. Nu doar între mine și Dumnezeu, ci și între mine și sinele meu.

Iertarea începe cu recunoașterea păcatului. Cu acceptarea faptului că ai greșit, că ai rănit, că ai ales greșit. Apoi vine pocăința — acea durere sfântă care te face să plângi înaintea lui Dumnezeu. Apoi, urmează primirea iertării — care e poate cea mai grea parte. Pentru că aici se dă lupta dintre
ce simt și ce aleg să fac.
Atunci când eu spun „nu mai pot”, în mod conștient chem asupra mea duhul de neputință care îmi paralizează voința de a lupta împotriva stării mele de neputință și mă face să cred că singura soluție e să rămân așa. Dar glasul apostolului Pavel continuă să răsune ca un ecou în inima mea prin versetul care spune: „Pot totul în Hristos, care mă întărește!” (Filipeni 4:13).

Adevărata iertare de sine vine abia atunci când mă așez în lumina harului și accept că nu voi putea niciodată să mă iert prin propriile mele eforturi. Ci doar prin lucrarea Duhului Sfânt care mă convinge, mă curăță, mă eliberează.

Iertarea nu înseamnă să uit ce am făcut, ci să privesc ceea ce am făcut prin prisma a ceea ce Hristos a făcut pentru mine. El a murit ca eu să fiu liber. Și atunci când refuz să mă iert, de fapt, refuz să primesc această libertate.

Chemarea din acest capitol este clară: „Ieși afară din mormântul vinovăției… Nu te mai acuza pentru ceea ce Eu deja ți-am iertat!” — spune Domnul.

Biblia spune că: „Veți cunoaște Adevărul și Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Dar nu orice adevăr. Ci Adevărul întrupat — Isus Hristos, care a luat asupra Lui vina, rușinea și povara ta.

El este aici. Și te așteaptă cu brațele deschise. El este singurul care are puterea să te ierte complet. Iar dacă El te-a iertat, tu cu ce autoritate te mai condamni?

Aceasta este calea spre eliberare: să îți recunoști păcatul, îl lași pe Dumnezeu să te vindece și să primești, în sfârșit, iertarea. Să nu o refuzi. Să nu o amâni. Să nu o răstălmăcești. Ci să o lași să curgă în sufletul tău ca o confirmare că ai fost răscumpărat.
Iertarea divină este o cale salvatoare din robia neiertării de sine. Nu e un concept abstract, ci o realitate personală. O invitație către libertate.

Și tu poți fi liber. Chiar azi.

Așadar, iertarea de sine nu este o slăbiciune emoțională, nici o formă de autoîncurajare ieftină, ci este dovada că ai înțeles cu adevărat ce înseamnă harul. Când te lași iertat, Îl lași pe Dumnezeu să-ți conducă viața ta. Iar când accepți iertarea Lui, începi să trăiești nu din vină, ci din recunoștință. Nu din frică, ci din dragoste. Nu din rușine, ci din identitatea nouă pe care El ți-a dat-o.

Nu te mai agăța de eșecurile trecutului. Nu mai hrăni minciunile care te condamnă. Ține-te strâns de ceea ce spune Dumnezeu despre tine. El nu te numește vinovat, ci iertat. Nu te numește murdar, ci curățit. Nu te numește pierdut, ci răscumpărat.

Fă astăzi pasul decisiv! Privește spre cruce. Pocăiește-te! Acceptă iertarea. Primește-L pe Isus în viața ta ca Stăpân și Salvator. Și mergi mai departe prin credință și cu credință, ca un om liber!