Tăcerea nu e întotdeauna semnul păcii. Uneori, tăcerea e simptomul unei boli sufletești care se adâncește. La început o ignori, o acoperi cu activități sau justificări. Dar boala lucrează în taină, asemenea unui cancer sau a unei cangrene — tăcută, dar necruțătoare. Ea îți invadează inima, îți amorțește conștiința, și într-o zi descoperi că nu mai poți simți nimic. Nu mai simți păcatul. Nu mai simți chemarea. Și într-un final trist și fatal, nu-L mai simți nici pe Dumnezeu.
Dacă nu se intervine la timp cu medicamentele cerești — pocăința, mărturisirea, Adevărul, prezența Duhului Sfânt — sufletul slăbește din ce în ce mai mult, până ce moare în tăcere, fără niciun geamăt, dar cu o durere îngropată adânc.
Dar vine un moment — și vine pentru fiecare suflet care încă nu e împietrit de tot — când simți că liniștea care te-a învăluit nu te odihnește, ci te sufocă. Încep să se audă din nou pașii tăi prin propriul suflet. Și ți se face frică. Frica nu vine pentru că s-ar fi schimbat ceva în jur, ci pentru că încep să conștientizez că sunt pe marginea prăpastiei, la un pas distanță de moartea veșnică. Încep să mă văd alunecând iremediabil pe toboganul morții, iar asta mă zguduie din temelii. În urma conștientizării, trebuie să renunț la autoapărare și să accept să mă fac vulnerabil în fața lui Dumnezeu și să recunosc că sunt bolnav și am nevoie de intervenția Lui.
Este nevoie să mă las dezbrăcat de toate hainele mele de autoapărare: haina explicațiilor, haina trecutului, haina fricii că voi fi expus, haina autosuficienței care mă ținea departe de pocăință. Nu pot intra sub dușul harului cu hainele păcatului pe mine. Trebuie să renunț. Să mă las descoperit. Să mă recunosc bolnav. Să nu mai port nimic care mă ascunde de Adevăr.
Și Adevărul nu e o doctrină. E o Persoană. Este Hristos. Iar în fața Lui nu pot sta îmbrăcat cu aparențe, ci doar dezbrăcat de mine însumi și vulnerabil în fața luminii care nu minte.
Și atunci, exact atunci, Dumnezeu îmi face acel RMN divin… Nu ca să mă condamne, ci ca să-mi arate cât de adâncă e rana mea — și cât de aproape este vindecarea Lui.
Această carte, care a început ca o simplă lectură și care acum devine în continuare, cu fiecare rând scris, o cheie în mâna Creatorului, menită să-mi deschidă fiecare lacăt de pe ușile și ferestrele inimii mele, fiecare aliniat din această carte este o atingere plină de dragoste a Duhului Sfânt prin conținutul ei, care se atinge de rănile mele pentru a mi le vindeca, însă pe care eu am ales să le îngrop în mine de teama durerii care doare atât de mult. Fiecare cuvânt e un strigăt disperat după ajutorul și intervenția divină. E o conștientizare sonoră că nu mai pot continua să exist fără Dumnezeu și să recunosc că sunt bolnav, fără a mă mai preface că totul e bine, când în sufletul meu începe să miroase a moarte spirituală, putrezire în lipsa neprihănirii.
În acest punct, cartea devine oglinda propriului suflet. Nu pentru că autorul e psiholog, ci pentru că Duhul Sfânt e Marele Medic. Și tot ce face acum e să-mi spună:
„Te văd. Te știu. Și nu te condamn. Vreau doar să te vindec.”
Poate că n-am știut până acum cum să spun ce simt. Poate că nu mi-a dat nimeni voie să plâng, să mă opresc, să întreb. Poate că toți mi-au spus că trebuie să merg înainte. Dar Dumnezeu nu îmi cere asta. El îmi cere să mă opresc. Să-L las să mă scaneze pentru ca ulterior să mă vindece. Să mă reînvețe să trăiesc cu El în fiecare zi.
Dacă această carte ți-a deschis ochii, nu-i închid la loc. Și dacă sufletul tău a început să suspine, nu-i pun din nou perna justificărilor pe gură. Lasă-l să plângă. Lasă-l să se pocăiască. Lasă-l să revină.
Nu ești pierdut. Ești chemat. Nu ești stricat, ci frânt. Dar nu pentru a fi lepădat. Ci pentru a fi refăcut.
Dumnezeu e aici. Nu în carte, ci în momentul în care recunoști că nu mai poți fără El. Și acel moment… este acum.
Și ce vei face? Îl vei lăsa să treacă neobservat, ca și cum n-ar fi nimic? Sau te vei opri — chiar acum — și vei recunoaște în rugăciune: „Doamne, am nevoie de Tine!”?
Momentul în care Dumnezeu îți atinge inima nu este o emoție trecătoare, ci începutul unui tratament ceresc. Un tratament care începe cu sinceritatea ta. Nu cu performanța religioasă. Nu cu tăcerea bine ambalată. Ci cu adevărul spus în genunchi.
Lasă-L pe Dumnezeu să te aducă la lumină, căci nu există vindecare în întuneric. Poate ai căutat alinare în multe alte locuri — dar singurul loc în care sufletul tău va găsi viață e la picioarele Celui ce Și-a dat viața pentru tine.
Nu întârzia vindecarea ta. Nu amâna mântuirea ta. Căci ceea ce simți acum nu este doar o reflecție literară — este chemarea concretă a harului divin, care te invită să ieși din tăcerea convalescenței și să intri în viața nouă oferită de Hristos.
Subiectul care urmează îți va atinge un punct sensibil, pe care poate nu l-ai luat niciodată în serios: păcatul cu care ai învățat să trăiești. Dar nu vei rămâne acolo. Vei învăța să-l înfrunți, să-l expui și, prin harul lui Dumnezeu, să fii eliberat din robia lui. El te va conduce într-un loc de care ai fugit toată viața — neiertare față de sine — dar unde Dumnezeu te așteaptă de mult timp cu brațele deschise ca să îți dea eliberarea!