Există momente în care te uiți în oglindă și chipul care te privește înapoi pare străin. Nu pentru că ți-ai uitat numele, ci pentru că, undeva pe drum, ai pierdut ceva din esența ta. Ai pierdut bucuria simplă de a fi, curajul de a spune adevărul, libertatea de a plânge, de a întreba, de a cere ajutor. Ai pierdut copilul din tine care nu se temea să strige: „Tată!”
Uneori, nu mai știi cine ești, pentru că ai devenit ceea ce lumea a așteptat de la tine. Ai început să porți măști: una pentru prieteni, alta pentru familie, alta pentru biserică. Și, într-o zi, când ai vrut să fii tu, n-ai mai știut cine este „tu”.
Ai început să trăiești după așteptările celorlalți, să te conformezi, să reziști, să taci. Ai învățat să zâmbești când sufletul tău sângerează. Să spui „sunt bine” când, în realitate, simți că te destrami. Și poate că nimeni nu ți-a zis vreodată că e în regulă să nu fii bine.
Această pierdere de identitate nu s-a întâmplat brusc. A fost un proces lent, aproape invizibil. A fost ca o ploaie măruntă care a spălat culorile vii ale sufletului tău până au rămas doar nuanțele de gri.
Dar Dumnezeu nu a uitat cine ești tu. El nu Se uită la tine prin filtrele cu care te vezi tu. El vede ceea ce a pus în tine dinainte de întemeierea lumii: o inimă creată să-L caute, o ființă menită să trăiască în adevăr, nu în frică.
El știe ce ai pierdut. Și te caută nu ca să te certe, ci ca să-ți redea ceea ce ai pierdut. Identitatea ta nu este în ce faci, nici în cum te percep ceilalți. Este în cine ești în ochii Lui.
Nu vei afla cine ești până nu-L lași pe El să-ți spună. Până nu-I cedezi toate măștile, toate fricile, toate întrebările. Până nu stai gol și vulnerabil în fața Aceluia care nu te judecă, ci te iubește. Aceluia care nu se sperie de rănile tale, ci le atinge cu blândețe. Aceluia care nu te întreabă „de ce ești așa?”, ci „unde ești?”.
Așadar, nu te grăbi să închizi această carte. N-o folosi ca pe o lectură de seară. Lasă cuvintele ei să te provoace. Să te doară. Să te cerceteze.
Poate că nu mai știi cine ești. Dar Dumnezeu știe. Și dacă El știe, este suficient.

Poate că ai trăit până acum doar ca să supraviețuiești, nu ca să trăiești cu adevărat. Poate că ți-ai definit identitatea prin durere, prin eșec, prin tăcere. Dar nu trebuie să rămână așa.
Privește din nou în oglindă. Nu fugi. Rămâi acolo. Și roagă-L pe Dumnezeu să-ți arate cine ești tu — în Hristos.
Lasă-L să-ți reamintească numele pe care L-a rostit din veșnicie asupra ta: Fiul Meu. Fiica Mea. Iubit. Răscumpărat. Restaurat.

Ceea ce urmează să citești nu este despre o revelație liniștitoare, ci despre o confruntare dureroasă. Pentru că uneori trebuie să fii zdruncinat din temelii ca să-ți amintești Cine te-a zidit.
Acolo se face trecerea de la întrebarea „Cine sunt eu?” la strigătul „Doamne, ajută-mă, căci mă prăbușesc!”. Acolo începe vindecarea sufletului care nu mai poate rămâne în tăcerea care ucide, ci trebuie să înceapă să strige.