Mângăierea Ta de Tată, cine poate s-o-nțeleagă?
Nu sunt vorbe s-o cuprindă, nici cântări în lumea-ntreagă...

Mâna Ta, Slăvite Tată, când prin valuri ne susține
Ne oprește întristarea; iar în inimile pline
Cu a gândurilor chinuri, cu-ndoieli și cu ispite,
Toarnă bucurii din slavă, nevisate, negândite!
Ce dureri pot fi pe lume mâna Ta să nu le-aline?
Cine n-a gustat din stropii mângăierilor Divine?
Fără voia Ta-nțeleaptă nu e fir de păr să cadă,
Și nu-i rană sau durere ochiul Tău să nu le vadă!

Orice soare lângă Tine își pălește strălucirea
Când după furtuni, o, Doamne, Tu ne mângâi cu privirea!

Ce izvoare pot aduce fermecata armonie
Ca atunci când mângâi fruntea ce-au călcat-o alții-n glie?
Adierea cea mai dulce, n-are-n ea atâta miere
Ca suflarea vorbei Tale celui care-n rugi Te cere...
Tu găsești câte-o colibă obosiții să se culce
Și-i trezește câte-un înger cu-un ulcior și turtă dulce...
Pe fugarii Tăi Părinte, hăituiți și fără casă,
Peșterile pregătite i-au ascuns cu umbra deasă!

Oare ar mai fi albastră bolta cerului senină
Dacă n-ai fi Tu să mângâi ochii celui ce suspină?
Ar mai fi poeți și versuri, ar mai fi cântări pe lume
Dacă n-ai da Tu iubirea printre oameni să-i îndrume?
Ce minune, ce putere ai pus în a Ta năframă
Că din ochii șterși de Tine visul nu se mai destramă?
Rănile care le vindeci nu mai poartă-n ele chinul,
Inima ce-o mângâi, Doamne, nu mai știe ce-i suspinul!

Mângăierea Ta de Tată, cine poate s-o-nțeleagă?
Nu sunt vorbe s-o cuprindă, nici cântări în lumea-ntreagă...