În adâncul veșniciei
autor. Diana G. U.
În adâncul veșniciei, unde timpul n-a fost scris,
Răsuna o melodie, căci acolo-i Paradis,
Peste porțile din Raiul învelit în nepătruns,
Însuși Duhul cel de viață, un mister el a ascuns.
Nu erau pe lume lacrimi, nici durere, nici apus,
Doar o harpă nevăzută, împletea sonor de sus,
Peste ramuri de lumină, peste râul cel curat,
Melodia îndurării, curgea lin și ne-ncetat.
O, cum a greșit făptura, în grădina de lumină,
S-a rupt firul de cântare, sub o piatră grea de vină,
Inima i-a fost mușcată, de ispită, de păcat,
Printre pomi se-ascunse omul, tremurând și vinovat.
Însă noaptea din cădere, a tăiat din cânt un fir,
S-a frânt harpa în țărână, s-a stins rodul din potir,
Rătăcit în umbra lumii, omul plânge vinovat,
Depărtat de simfonia, ce-n Eden ea l-a creat.
Dar din ceruri coborât-a Unul singur, Blând Păstor,
Să renoade pe o cruce, firul cântului de dor,
Prin Isus, al vieții Cântec, mila iarăși s-a aprins,
Liniștind fiorul rece multe suflete ce-a stins.
Auzi azi cum îndurarea cheamă pașii înapoi?
E o melodie sfântă ce coboară peste noi,
Din adâncul de iertare, prin al jertfei mare har,
Simfonia din Edenul cel pierdut, se-aude iar!
Ascultând acea chemare, omul pleacă fruntea jos,
Căci în notele iertării îl așteaptă El... Hristos,
Inima-i plutea în cântec, acordată printr-un fir,
Ridicată din țărână de al harului potir.
Nu mai este noapte rece, nici suspin neîmpăcat,
Când cântarea mântuirii umple duhul curățat,
Toate ramurile triste, rând pe rând au înflorit,
În iubirea fără margini ce din Cruce-a izvorât.
Iar când drumul trecătoarei, se va stinge la apus,
Simfonia îndurării ne va duce la Isus.
Nu ca-n umbra din cădere, ci în plinul de lumină,
Vom cânta toți biruința, în câmpia cea divină!
Iată slava învierii, care strălucește-acum,
Moartea nu mai are forță, pe-al iubirii sfinte drum,
Prin Isus avem salvarea, cu El zborul este lin,
Cerul cântă osanale într-un har măreț, divin.
Mântuirea este darul, cel mai sfânt și mai ales,
Prin iubirea ce ridică totul într-un înțeles,
Dimineața învierii face lumea mai senină,
Umplând inima de slavă, printr-o veșnică lumină.
Cândva pomul cunoștinței ne-a adus un crunt apus,
Dar pe lemnul sfânt al crucii, viață ne-a adus Isus,
Ce-am pierdut cândva-n grădină, prin Isus am câștigat,
Raiul viu prin mare jertfă, e în inimă salvat.
Ce-a fost rupt prin neascultare, azi Hristos a re-ntregit,
Vina toat-a-nlocuit-o cu un har desăvârșit,
Am pierdut atunci grădina, însă azi am câștigat,
Însuși Cerul de lumină, mântuire El ne-a dat.
Nu mai suntem robi în teamă, ci copii de Împărat,
Îmbrăcați în haina sfânt-a omului ce-a fost iertat,
De pe fruntea întristată, spinii grei ne-au fost luați,
Iar în locul lor, cu slavă, vom fi-n cer încoronați.
Amin