Cărarea mea spre ceruri este încețoșată,
E semn că mă apropii de culmea cea mai 'naltă!
Căci muntele acolo e-mpresurat de nori
ce-nvăluiesc ca-n taină intrarea în splendori!
În ceața lor cerească mă simt parcă-nvelit,
Uriași troieni de vată ce-n brațe mă cuprind!
Chiar de-aș mai vrea vreodată să-mi văd abrupta cale,
Îmi e cu neputință să mai privesc în vale.
Dar are-nsemnătate? La ce mi-ar folosi
Să văd calea pe care vărsat-am lacrimi mii?
Când slava mă așteaptă acasă-n veșnicie,
De ce să mă încerce stropi de melancolie?
Prea greu mi-a fost urcușul să mai privesc în jos,
Aproape sunt de țintă și de Isus Hristos!
Adio, lume crudă, adio grea cărare,
Astăzi intru în ceruri, acasă, în splendoare!