Ani mulți la rând mi-am căutat
O casă pe Pământ
Însă mereu am rătăcit
Precum o frunză-n vânt...

Am pribegit neîncetat
Chiar dacă mi-am dorit
Un loc statornic, să rămân
În el, pân' la sfârșit...

Pare că astfel mi-a fost scris
De către Cineva:
Să fiu mereu un călător,
Să nu am casa mea...

Rar porți deschise eu zăream
Și parcă mă chemau
Zâmbind, cu duh amăgitor,
Dar, brusc, mi se-nchideau! ...

Doar derizorii amăgiri...
Așa le percepeam
Și cum n-aveam ceva mai bun,
Cu ele mă hrăneam...

Am tot crezut în omul slab
Și batjocoritor
Care, oricum, ca mine e:
Tot cu-o moarte dator...

Târziu, târziu am înțeles,
Unde e casa mea:
În Slavă, sus, la Dumnezeu,
Nu jos, în lumea rea!

Și-nțelegând, am încetat
Să mă mai las orbit
De amăgiri și dintr-odat'
În fire mi-am venit!

Mi-am ridicat ochii spre cer,
Rugându-mă așa:
-Ascultă-mă, Doamne, Te rog,
Arată-mi casa mea! ...

Aici, în lume, nu am loc,
Dar prin Cuvânt mi-ai spus
Că bogăția mea e-n rai,
Lângă Domnul Isus!

Că îi primești și pe cei dragi
La Tine, sus, în cer,
Că infinită-i slava Ta,
Iar cântul e etern!

Arată-mi, Doamne, casa mea
Unde voi locui
Nu pentr-un secol efemer
Ci pentru veșnicii!