Scrisoare către cei ce vin II
Omule, fiu al timpului ce trece,
Din lut și vis, din lacrimă și dor,
Să nu-ți lași sufletul să plece
În noaptea rece-a lumilor ce mor.
În tine curge dorul și izvorul,
Și vorba veche spusă-n șoaptă grea,
Ești fiu de cer, dar poartă-ți și ogorul,
Că rădăcina nu se va tăia.
Când lumea-ți va promite mii de stele
Și-ți va cere credința în schimb lor,
Adu-ți aminte: nu-s mai sus ca ele
Cuvântul drept și suflet răbdător.
Să nu-ți vinzi visul pentru aur rece,
Nici adevărul pentru un câștig,
Scriptura nu iartă, ea petrece
Doar cei ce-au stat drepți fără de răgaz.
De vei cădea, ridică-te prin carte,
Prin muncă dreaptă, prin respect și gând,
Că viață nu e numai azi, e parte
Din cei ce-au fost și cei ce vin curând.
Iar dacă-n tine arde-o mică stea,
Păstreaz-o vie, chiar de-i greu s-o ții:
Dintr-un om ce crede-n ce era
Se naște mâine-un neam ce va dăinui.
Autorul: Robert Vincze
Teme principaleIdentitatea și rădăcinile: Poemul subliniază legătura indisolubilă cu pământul natal („ogorul”, „rădăcina”) și cu trecutul („vorba veche”).Integritatea morală: Autorul avertizează împotriva tentațiilor materiale („aur rece”, „câștig”) și a compromisurilor care pot costa pierderea sufletului sau a credinței.Continuitatea generațiilor: Omul este privit ca o punte între strămoși („cei ce-au fost”) și descendenți („cei ce vin curând”).Cunoașterea și redresarea: Cartea (educația) și munca cinstită sunt prezentate ca singurele căi adevărate de ridicare din momentele de cumpănă.