Din spini şi mărăcini şi pălămidă,
Din ce-am avut aici mai nemilos,
Ţi-am împletit, muiată în aspidă,
Cununa veacului întunecos.

Ţi-am apăsat-o peste fruntea sfântă,
Adânc să intre ţepii otrăviţi,
Şi spinii, parcă ei se înspăimântă
Când simt că-n sânge sunt învăluiţi.

Te recunoaşte-nfiorată firea,
Uimite stelele pe ceruri plâng,
Şi soarele-şi acoperă privirea,
Pământul se cutremură-n adânc...

Eşti oare Tu, Stăpânul pe ţinuturi
Cu slăvi de hrisolit și de bazalt?
Cel ce purtai 'nainte de-nceputuri
Cununa Paradisului înalt?

Te văd cum porţi pe cruce în piroane,
Strivit sub al blestemului refren,
În loc de diademe şi coroane
Cununa cu păcatul din Eden...

Te uiţi la noi smerit ca-ntotdeauna,
Ne vezi prin stropii sângelui vărsat...
Eşti Rege, nu că Ţi-am pus noi cununa,
Ci fiindcă-n Sângele acela ne-ai salvat!