Am trecut și noi, Isuse, peste apă-n graba mare,
Și-am uitat să luăm în traistă, grâu și pâine de mâncare,
Ne-am luat cu vorba multă, n-am făcut ce trebuia,
Și acum e pe-nserate, și nimic n-avem ce-Ți da.

Însă Tu ne spui cu pace, liniștit ca-ntotdeauna,
Că lucrările din viață în iubire-și au cununa.
Ne mai spui să nu ne-atingem, de un fel de aluat,
Pe care-l dau saducheii, fiindcă ei l-au frământat.

Mă întreb ce-nvățătură e-n mustrarea-Ți sănătoasă?
Și Îți spun că mi-e rușine, că n-am adus pâini de-acasă.
Dar îmi zici: — Tu fii cu grijă, pâine de la cine iei,
Să nu cauți aluatul plămădit de farisei!

Doar târziu, ca ucenicii, înțelegem că - nici vorbă
Să ne cerți că astă seară, n-avem pâine pentru ciorbă!
Ai hrănit cinci mii odată, și-altădată patru mii,
Și cu Tine niciodată, pâinea nu ne va lipsi.

Dar ne spui și nouă astăzi, să nu fim ca fariseii,
Lupi și câini pe dinăuntru, și pe-afară ca și mieii;
Doar spoială pe morminte, doar sticleți cu guturai,
Doar icoane de vitrină, doar vopsea pe putregai!