Când se lasă iar tăcerea,
Peste suflet obosit,
Simți o pace nevăzută
Ca un dar nemărginit.

Nu e glasul clipei grele,
Care poate fi rostit,
Dar o mână nevăzută,
Te cuprinde liniștit.

Gândurile se așază,
Ca un râu ce s-a oprit,
Și în inima smerită,
Harul vine negreșit.

Nu mai cauți în afară,
Ce demult ai risipit,
Căci comoara cea mai scumpă,
E în tine, neclintit.

Nu e drum cu pași în grabă,
Nici urcuș obositor,
Ci e-o cale-taină blândă,
Spre un Tată iubitor.

Când privești în adâncime,
Și te vezi așa cum ești,
Simți cum dragostea te schimbă,
Și începi iar să trăiești.

Nu e teamă, nu e grabă,
Nici un gând apăsător,
Ci o pace ce rămâne,
Dintr-un har mângâietor.

Și în tain-aceasta dulce,
Care nu se poate scrie,
Stai cu Dumnezeu în față,
În deplină bucurie.

Când povara se ridică,
Și suspinul s-a oprit,
Nu mai simți singurătatea,
Ești de har învăluit.

Nu mai tremuri în tăcere,
Nici nu plângi fără folos,
Căci în liniștea adâncă,
Te atinge-un har frumos.

Se aprinde-n tine dorul,
După cerul nesfârșit,
Și-n lumina lui cea blândă,
Sufletul e liniștit.

Iar când totul se închide,
Și pământul e tăcut,
Se deschide-o veșnicie
Pentru cel ce a crezut.
Amin