În taina zămislirii noastre, nevăzut,
Un dar ceresc in om s-a înfiripat.
Un diamant purtat în trup de lut,
De Cel ce viață-n nări ne-a insuflat.

Omul nu-l poate defini; e nemurire,
Nu-l poate stinge vremea-n al ei drum,
Nu-l stinge moartea cu a ei pieire,
El nu dispare, nu se face scrum.

Cum sufletu-ți hrănești în astă lume,
Așa va fi și-n veșnicie drumul său,
Ori strălucind în slăvi ce sunt eterne,
Ori rătăcind în plânset si-n întuneric greu.

Ce-i folosește omului să aibă totul?
Pământ și-ntreaga lume; ce vis nesocotit...
Când sufletul golit si înșelat amarnic
De-a pururi se desparte de cerul nesfârșit.

Căci iadul nu vrea bani sau a ta bogăție
Ci doar ce aparține lui Dumnezeu, din noi.
Sufletul tau păzește, păstrând credința vie
Să-l poți transcende pur în viața de apoi.