Privesc sfios cum trec prin ceața deasă
Ultimii fulgi de nea din iarna rece
Care deşi a fost aşa frumoasă,
În cartea anotimpurilor trece.

Simt că mi-e cald şi-mi scot încet mănuşa
Fiindcă de astăzi nu-mi mai foloseşte
Căci codrul mândru îmi deschide uşa
Și ca un frate iarăşi îmi zâmbeşte.

Îmi pun cu grijă-n şură săniuţa
De care mă despart pentru o vreme,
Şi printe jucării-mi caut prăştiuţa
Căci codrul nu-ncetează să mă cheme.

Ce vis frumos, cărări cu floricele
Care de care mai mirositoare,
Copacii înfrunziţi şi păsărele,
Ce dau pădurii marea ei splendoare.

Aud din depărtare fluieraşul
Ce cântă-un cântec nou de bucurie,
Căci i s-a dezgheţat iar izvoraşul
Ce-aduce-n valea tristă veselie.

Dar dintre tot ce-mi poate da natura,
Cel mai frumos simbol al primăverii
Ce-nviorează toată creatura
E ziua minunată a Învierii!

Căci după cum natura prinde viață
Dând florilor puteri iar să învie,
Victorios în „Marea dimineaţă”
Hristos a înviat pentru vecie...