Iordanul coborând în revărsare
Din munţii cei stâncoşi udând câmpia,
Lăsa în urmă binecuvântare
Ca ploaia ce aduce bogăţia,

În valea lui cea verde şi bogată
Ce atrăgea privirea tuturora,
Se înălţau în vremea-ndepărtată,
Cetățile Sodoma şi Gomora.

Două cetăţi cu vază-n vremea-aceea
Ce s-au dedat la toată stricăciunea;
Aveau să scrie lumii odiseea
În ceea ce priveşte urâciunea.

Căci Dumnezeu, Cel plin de bunătate,
Văzând nestăvilita silnicie,
A pus hotar pornirilor stricate
Dezlănţuind cumplita Lui mânie.

A spus atunci hotărâtor cuvântul
“Destul!” - și Cerul a vărsat urgia...
Un trosnet a lovit cumplit Pământul
Și-un râu de foc a inundat câmpia.

Doar Lot, neprihănitul din cetate,
A fost salvat din groaznica pierzare.
Căci Dumnezeu cel plin de bunătate,
I-a dăruit un ceas de îndurare.

Însă cei dragi ai lui pieriră-n groază,
În focul ce-a distrus toată splendoarea
Cetăţilor vestite-n vechea oază
Ce şi-au pătat, păcătuind, onoarea.

Trăim aceleaşi vremuri de ocară,
Desfrâul nu mai are azi hotare,
Iar omul se comportă ca o fiară,
Călcând Divina Dragoste-n picioare.

Nu mult va mai dura, e-aproape ceasul
Când Dumnezeu va-ncepe Judecata
Şi cei ce astăzi nu-i ascultă Glasul
Îşi vor primi nemijlocit atunci răsplata...

Cei ce resping chemarea salvatoare,
Cândva se vor trezi sfârşind aidoma
În focul groazei fără de scăpare,
Cum a sfârşit mulţimea din Sodoma.