Prinşi în furtuna deznădejdii, se pierd atâţia peregrini,
Din răni adânci mai curge sânge pe drumul presărat cu spini...
Se-ntinde peste omenire al necredinței curcubeu
Şi oameni disperaţi întreabă: “Oare există Dumnezeu?”

Sunt mai puţini ca niciodată acei ce-n depărtări privesc
Şi peste munţii întristării vremi de odihnă-ntrezăresc;
Ei vor vedea făgăduinţa şi negreşit vor birui,
Că cel neprihănit în toate doar prin credinţă va trăi.

Prin ea doar poţi privi departe la lucruri care nu se văd,
Este speranţă neclintită celor ce-n Dumnezeu se-ncred.
Credinţa se întoarce-n veacuri, în vremuri de la început
Văzând minunile naturii şi Mâna care le-a făcut.

Prin ea poți înțelege taina aceor sfinte prorocii
Ce ne anunţă că Pământul şi cerurile vor pieri.
Când jos în valea cea pustie smochinul iarăşi a-nfrunzit,
Credinţa celor sfinţi le spune că vremea este pe sfârşit.

Se pierd valorile morale şi creştinismul s-a schimbat
În formă rece de-nchinare, de Adevăr îndepărtat...
Puţini sunt cei ce cu credinţă mai umblă astăzi pe Pământ,
Lăsându-se în orice clipă călăuziţi de Duhul Sfânt.

Prin ochiul tău pătrund adesea la mintea ta aşa uşor
Ispite ce ascund misterul sfârşitului îngrozitor.
Tu poți fii pradă unor temeri ce iau fiinţă-n gândul tău
De nu-ţi pui astăzi prin credinţă nădejdea tare-n Dumnezeu.

Tot ce nu vezi cu ochiul liber şi-ţi pare un necunoscut,
E Adevăr incontestabil, de-aceea trebuie văzut.
Când vei vedea minunăţia ascunsă azi de ochiul tău,
Avea-vei pe deplin tăria să spui: “Există Dumnezeu!”