Cum aş putea să stau deoparte şi să privesc cu nepăsare
Când semenul de lângă mine este răpus de grea-ncercare? ...
Mi-ar fi conştiința-mpovărată şi inima în piept s-ar frânge
Dacă alături de sărmanul zdrobit în lacrimi nu aș plânge.

Mi-ar fi zadarnică-nchinarea şi rugăciunile ştirbite,
La Tronul veşnic de-ndurare n-ar fi vreodată auzite
De n-aş simţi din plin durerea celui căzut în suferinţă
Şi nu mi-aş apleca genunchiul în rugăciune cu credinţă.

Văzând săracul ce priveşte la oamenii bogaţi cu jină,
Cum zi de zi trudit adoarme, flămând pe vechea rogojină...
De secetă-ar crăpa pământul, şi n-ar mai fi udat de rouă
De n-aş avea un strop de milă şi nu mi-aş frânge pâinea-n două

Dând şi săracului o parte, când calcă pragul casei mele,
Să-i fac măcar o zi mai dulce, din nesfârşite zile grele.
Un pat frumos şi-o cămăruţă împodobită şi curată,
Să fie gata când sărmanul, la uşa casei o să-mi bată.

Îţi mulţumesc, o, sfinte Tată că-n veacul trist al răutății
Tu m-ai chemat să fiu cu milă un rob în slujba bunătăţii.
Prin lovituri nenumărate zdrobind o inimă-mpietrită,
Tu ai făcut din mine Doamne, o fiinţă blândă şi smerită.

Ajută-mă să duc cu teamă şi fără murmur mai departe
Povara Crucii Tale sfinte ce lumea-n două o desparte.
Şi mai presus de orice lucru să pot veni cu mulţumire
În faţa Ta în orice clipă, pentru atâta fericire.

Căci mă-nfior când văd Isuse nemăsurata-Ţi bunătate
Ce mi-o arăţi cu gingăşie prin rugăciunile-ascultate...
De-aceea Doamne, dă-mi putere şi Sfânta Ta înţelepciune,
Să stau în Voia Ta cea Sfântă, făcând ce Duhul Tău îmi spune.