Cum păsările trec în zbor spre zarea-ndepărtată,
Lăsând pe cer în urma lor o umbră-ntunecată,
Și zilele se duc pe rând, în goană tot mai mare
Lăsând în urma lor în gând un semn de întrebare...

Se-ntreabă omul muritor, în anii bătrâneții:
De ce-i atât de trecător şi care-i rostul vieţii?
De ce-i atâta chin şi-amar pe-acest Pământ de veacuri?
Atâta trudă în zadar şi boli ce nu au leacuri?

De ce cu sufletul înfrânt, zdrobit sărmanul plânge?
De ce-s războaie pe Pământ şi curge-atâta sânge?
Cum de mai rabdă Dumnezeu atâta nebunie,
Să-i meargă bine celui rău, când râde cu trufie?

În timp ce omul bun, cinstit, prin trudă şi ocară
Blând, fără murmur, liniştit, îşi duce-a sa povară...
Cât sus pe tron va mai domni în lume nedreptatea?
Și când pe veci se va sfârşi aici cu răutatea?

Există însă un hotar, la orice neajunsuri...
Şi cei ce-au cunoscut prin har, la întrebări răspunsuri,
Trăiesc pe-acest Pământ crezând în Dumnezeul mare,
Ce are un răspuns oricând, la orice întrebare.