Cu paşi mărunți pe drumuri nepavate,
Un biet străin porni în depărtare...
N-avea nici bani, nici traistă cu bucate,
Nici prieteni să-l ajute la-ncercare.

Înainta privind în jur cu teamă,
Pe drumul ce-l purta străin prin lume,
Dezamăgit şi nebăgat în seamă
De cei ce se credeau oameni cu nume.

Căci el avea o ţintă neclintită,
Un vis ce-l urmărise-ntreaga viaţă,
S-ajungă sus pe culmea însorită
A muntelui ce-acum stătea în faţă.

Nu-şi mai simţea picioarele-obosite
Şi îi părea cărarea tot mai lungă...
Adeseori prin stâncile-ascuţite
Abia se strecura păşind în dungă.

Şi pas cu pas mergea în sus străinul,
Pe stâncile pustii de ploi spălate,
Nesocotind durerile şi chinul,
Sau vântul ce sufla cu răutate.

E singur, nu-i în jur nici o fiinţă
Să-i ceară ajutor la greu vreodată...
Şi totuşi, el priveşte cu credinţă
La ţinta lui acum îndepărtată.

Dar într-o zi, ajuns cu bucurie
Pe vârful ce-l îndepărta de lume,
Victorios, a început cu drag să-şi scrie
Pe Stânca însorită şi-al său nume.

Îţi pare veşnicia azi departe?
Cărarea printre stânci tot mai abruptă?
Dar numele în Sfânta vieţii Carte,
Le va fi scris acelor care luptă.