Când versul nu mai poate vorbi, lăsând tăcere
În gândul meu ce parcă în somn adânc coboară,
Când vreau să lupt cu mine dar nu mai am putere
Căci inima se-nchide-n durera ei amară...

Când norii de-ntuneric acoperă iar cerul
Oprind s-ajungă raza de soare pânʼ la mine,
Eu simt cuprins de teamă cum ameninţă gerul
Să-ngheţe, Sfinte Tată, ce am bun de la Tine.

Când stau lângă izvorul ce nu mai curge-n vale
Căci gerul cel din mine l-a transformat în stâncă,
Simt setea ce-mi aduce un trist fior de jale
Şi-ameninţarea morţii din groapa cea adâncă.

Mă îngrozesc de teamă, nu cumva să se stingă
În mine şi scânteia ce fumegă slăbită,
Şi vântul îndoielii nu cumva să mă-mpingă
În valul ce aşteaptă cu groază să mă-nghită.

Căci mi-este teamă, Doamne, de viaţa-ntunecată
În care nu există prilej de bucurie...
Nu vreau să stau departe de Tine niciodată,
De dulcea-Ți, minunată şi sfântă părtăşie...

De-aceea-n umilinţă, înalţ o rugăciune
La Tronul plin de milă al Dragostei Divine
Şi-aştept să se întâmple din nou marea minune
Prin care focul slavei se reaprinde-n mine.