Petru a fost cu ideea. „Haideţi, nu veniţi cu mine?”
Spunea el: „Ştiţi doar că noaptea peştele trage mai bine... ”
Gândul se-nvârtea în minte, tot la pește să ne-ntoarcă,
Şi aşa ne pomenirăm, şapte ucenici în barcă.
Nu ne-a venit greu la vâsle, la parâme şi frânghie;
Că doar am crescut cu ele, toţi eram de meserie.
— „Mi-era dor să fiu pe mare,” spune Iacov bătrâneşte,
„Mi-era dor să ţin în palme, uite-aşa de lung un pește... ”
— „Fraţilor, în noaptea asta” - zice Petru - „cine știe?”
„Cu cât peşte o să prindem, ne scăpăm de sărăcie... ”
Însă când s-aruncăm mreaja, Toma spune-ncet o vorbă:
— „Să nu fim ca şi Esau, măi, care s-a vândut pe-o ciorbă... ”
(Nici nu ne-am întors la Toma, ca să nu-l privim în faţă,
De ruşine că uitarăm sfânta lui Isus povaţă)...
— „Hai, la treabă!” strigă Petru; „Trage, hai, Natanaele!
Vorbele sunt sărăcie, nu vă mai gândiţi la ele... ”
Şi-altul spune trist în barbă: „Nu culegi decât ce sameni.
Parcă El spunea că suntem tot pescari, însă de oameni... ”

Şi aşa o noapte-ntreagă, cum nu se mai pomeneşte,
N-am putut nimic să prindem, nici măcar un singur peşte!
Iar în zori, la mal, o umbră, cineva, o arătare,
Ne întreabă de departe: „Copii, aveţi de mâncare?”
Glasul zguduie adâncuri de-amintiri ce se deşteaptă.
Şi mai zice: „Luaţi mreaja! Aruncaţi-o-n partea dreaptă!”
Ameţiţi de oboseală, o-aruncăm... şi ce minune!
Când o tragem, mai s-o rupem, grea cum nici nu vă pot spune.
Am rămas cu toţii stană, ni s-a spulberat tot somnul,
Şi Ioan zice lui Petru: „Este Domnul! Este Domnul!”
Vreţi să credeţi că o sută şi cincizeci și trei deodată
Au fost peştii traşi în barcă-n noaptea-aceea neuitată!

Doamne, fă şi azi minunea, nu cu peştele din mare,
Ci cu suflete pierdute, într-o mreajă de salvare!