Cine-a crezut în vestea care ne-a fost adusă?
Și-al Domnului braț, oare, cine l-a cunoscut?
Cine-a crezut că-n vremea care părea apusă
Va coborî în lume al Cerului Născut?

Ca o Odraslă slabă, lipsit de strălucire,
Ca un Lăstar ce iese dintr-un uscat -
N-avea nici frumusețe, s-atragă vreo privire -
Așa-L privise lumea pe-un Fiu de Împărat!

El, care în vechime - spuneau fiii lui Core -
„Cel mai frumos din oameni, în har înveșmântat” -
Era un Fiu al Slavei, cu îngeri să-L adore... -
Acum, lipsit de toate... așa S-a arătat!

A Lui înfățișare n-avea ca să ne placă
Nimic... nicio fărâmă din gloria de sus...
Disprețuit de oameni, El haina Și-o îmbracă:
Durere, suferință și chin îndeajuns!

Acest Om al durerii, în lumea cea deșartă,
Fu părăsit de oameni și toți L-au lepădat,
Căci n-am băgat de seamă povara ce o poartă:
A noastre suferințe și-al nostru greu păcat.

Durerea omenirii asupra-I o luase,
Iar noi, privind spre Dânsul, credeam că-I pedepsit,
Că Dumnezeu, lovindu-L, dreptatea-Și arătase,
Voind ca să-L smerească, prin tot ce-a suferit.

Dar adevăru-i altul, ce lumea o-nfioară...
Străpuns pentru păcate, zdrobit de fărʼdelegi,
Purta tăcut ocara - mai grea ca o povară -
A celora pe care veni să-i facă regi!

Pedeapsa ce dă pacea asupra Lui căzuse,
Prin rănile Lui sfinte să fim tămăduiți,
Iar noi, pribegi prin lume, ca niște oi răpuse,
Urmam a noastră cale, străini și rătăciți.

Nelegiuirea noastră - ocară și rușine -
Făcu Domnul să cadă din nou asupra Lui,
Iar El, iubind pe oameni mai mult decât pe Sine,
Purtă întreaga vină... El, Fiul Tatălui!

Prin chin și asuprire, privea mereu la Tatăl,
Precum un Miel de jertfă, El gura n-a deschis,
Fiind luat cu sila și dus la judecată -
N-au cunoscut niciunii pe-al Cerului Trimis...

Cine-a crezut că poartă păcatul omenirii,
C-o dragoste adâncă, mult mai presus de legi?
Căci cei din vremea-ceea L-au hărăzit pieirii,
Făr-a se aduce-ofrandă iubirii Lui întregi...

În locul de-ngropare cei răi I-au fost aproape,
Mormântul pus în locul aceluia bogat,
Măcar că n-avea nicio nelegiuire-n fapte,
Nici vicleșug pe buze... era un Miel curat...

Domnu-a găsit cu cale astfel să Îl zdrobească
Prin crunta suferință - pe Fiul Său iubit...
Dar după ce viața-Și va da ca să plătească
Păcatul omenirii - va fi preafericit!

Căci va vedea sămânța care o să-L urmeze
Și-n mâinile-I străpunse, totul va propăși,
Iar rodul muncii Sale o să-L învioreze
Când va vedea răsplata, privind spre veșnicii.

Prin cunoștința-I sfântă, al Meu Rob fără pată,
Va pune pe mulți oameni în starea cea de har,
Și-a lor nelegiuire, prin ispășirea dată,
O s-o arunce-n marea cea fără de hotar! ...

De-aceea-I voi da partea cu cei mari laolaltă
Și prada o s-o-mpartă cu cei puternici, dar,
Căci S-a supus la moarte, și-n jertfa-I minunată,
Ne-a redeschis cărarea spre Dumnezeu, prin Har...

Căci a purtat povara aceea de păcate
Și S-a rugat cu milă pentru cei vinovați,
De-aceea și noi astăzi, cu suflete curate,
Îl adorăm în taină, pe veci răscumpărați! ...