1. Ce scânteieri de raze văzduhul îl cuprinde!
Și bolta grea de slavă, ce tainic se închină... !
Dar tu, sărmane suflet, nu simți ceva ce arde
Și-ți răscolește-n suflet, chemând înspre Lumină... ?

2. Nu simți, pribeag prin doruri, prin văile deșarte,
Un sfânt fior ce ʼnalță spre culmile divine?
Nu simți un glas de Tată, șoptindu-ți de Departe
Că dintre toți din lume, te vrea mai mult pe tine?

3. Pe tine, -un rob al legii, zdrobit de apăsare,
Pe tine, ce-ți pierzi viața prin cioburi și ruine,
Când împrejuru-ți este belșug de îndurare...
Cine mai mult te cheamă și te dorește... ? Cine... ?

4. Te-avânți cu-atâta trudă spre-un „nicăieri” vremelnic
Și-ți irosești viața cu-atâta nepăsare!
Iar Domnul Slavei plânge, într-un ungher sfielnic,
Și rana-ți sângerândă atât de-amar îl doare!

5. Privește tu, sărmane, ce dragoste-ți arată
Stăpânul omenirii, Mielul jertfit pe cruce,
Și vino, plânge-ți vina la pieptul Său de Tată,
Ca să-I primești iertarea și dragostea-I cea dulce...