L-am întâlnit pe înserate,
când luna mergea să se culce,
pe cărăruia rar umblată
din Ghetsimani până la Cruce.

El nu S-a ruşinat de mine,
deşi-s un muritor de rând.
Ci mi-a vorbit cu-atâta farmec,
cum nimeni n-a vorbit nicicând.

Privirea Lui era ciudată,
căci n-ai cu cine să-L asameni...
Cel mai frumos din lumea toată
și cel mai dulce dintre oameni.

El strălucea prin bunătatea
și dragostea Lui minunată,
pe care biata omenire
nu le-or pricepe niciodată.

Era duios prin îndurarea
avută-ntruna an de an,
salvând prin dragostea Golgotei
și pe amic și pe duşman...

Atâta farmec şi căldură
mi-a dăruit a Lui privire,
când gura-I blândă-mi așternuse
povestea plină de iubire...

Povestea, roadă a iubirii
cum alta-n lumea-ntreagă nu e,
despre-o Golgota, despre-o cruce,
de-o suliță și niște cuie

Ce fură-nfipte fără milă
în sfântu-I trup și-L sfârtecară,
sub norul negru de blesteme,
și de scuipări, și de ocară.

Și-apoi, El n-a uitat să-mi spună
că rănile ce le-a primit
sunt răsplătirea pentru bine,
de la acei ce i-a iubit.

Și că deși-s dușmani și astăzi,
și-I sunt vrăjmași și sunt mișei,
de mila lor El plânge-ntruna
și vrea iertare pentru ei...