Purtam de multă vreme în inimă un dor,
De sus de pe coline în vale să cobor,
Să schimb Ierusalimul, oraşul minunat,
Cu Ierihonul lumii în beznă cufundat.

Nu ştiu ce gânduri negre în mintea mea erau
Şi ce dorinţe stranii, în vale mă chemau...
Ca un tablou cu faimă de vis miraculos,
Mă fascina splendoarea cetăţilor de jos.

Şi într-o zi frumoasă, în zori am hotărât
Să plec la drum spre locul atât de mult dorit.
Mi-am pus în saci merinde şi apă pentru drum.
Nimic nu-mi sta în cale să pot pleca de-acum.

Lăsam în urmă templul cu toată faima lui,
Măslinii plini de roade pe coama muntelui,
Nu m-am temut vreodată, o clipă n-am gândit
La coborâşul care-mi va fi amar sfârşit.

Dar după cale lungă aproape de o zi,
Când soarele începe încet a asfinţi,
Ajuns-am în pustiul ce pare liniştit
Dar oameni fără milă în cale mi-au ieşit...

Cumplita lor cruzime şi-au arătat din plin
Şi m-au lăsat acolo să mor răpus de chin.
Din noaptea blestemată prea multe nu mai ştiu,
Dar când am deschis ochii, cândva într-un târziu,

Eram gol, plin de sânge, trântit jos la pământ,
Mai trist ca niciodată, de suferinţă-nfrânt...
Din tot ce-am luat de-acasă, nu mai aveam nimic.
Nu mai aveam putere nici capul să-mi ridic.

Dar când credeam că totu-i pierdut şi am să mor,
Am desluşit prin lacrimi, pe drum un trecător.
Credeam că văd minunea minunilor cereşti,
Era un om cu vază în haine preoţeşti,

Speranţele pierdute din nou au răsărit,
Dar el, trecând pe-alături, s-a-ndepărtat grăbit.
Lăsând în jos privirea am izbucnit în plâns
Şi ultima speranţă din suflet mi s-a stins.

Şi cum plângeam, în zare deodată am zărit,
Pe drum trecând în grabă acum chiar un levit.
Mi-am ridicat privirea cu lacrimi către cer
Şi am strigat: “Ai milă! Nu mă lăsa să pier!”

Credeam cu siguranţă că am fost auzit,
Dar s-a dus mai departe, aşa zisul levit.
Atunci am închis ochii, căci aşteptam să mor...
Şi-n linştea aceea, am auzit uşor,

Paşi ce veneau spre mine, dar nu m-am bucurat;
Stăteam pe vatra rece în suflet întristat
Crezând că trecătorul e tot un om viclean,
Dar, Cel ce se oprise, era Samaritean!

El mă privit cu milă, apoi s-a aplecat,
Şi rană după rană încet mi le-a legat...
M-a luat uşor pe braţe, m-a pus pe-al său măgar
Şi am plecat pe drumul ce urcă la Calvar.

Când am ajuns la Cruce, El s-a oprit din mers,
Obrazul plin de lacrimi cu Mâna Lui mi-a şters.
Am tresărit deodată, văzând în palma Lui,
Un semn, urmă barbară lăsată de un cui...

Străinul ce din moarte salvarea mi-a adus,
Samariteanul milei din drum, era Isus.
Aceasta nu-i poveste sau vis închipuit,
Istoria ce-n parte acum v-am povestit,

S-a întâmplat! Străinul căzut între tâlhari,
Lovit de grele patimi şi de păcate mari,
Am fost chiar eu, sărmanul, dar într-un ceas cumplit,
Isus Samariteanul la mine s-a oprit.

Acum stă lângă tine, nu te împotrivi!
Ridică doar o mână spre El şi vei simţi
Cum răni ce nici un medic nu-ţi poate vindeca,
În marea Lui iubire Isus le va lega...

Eu sunt o mărturie, din alte mii şi mii,
Din cei sortiţi pierzării la iad pentru vecii.
Isus, însă, cu milă de mine s-a-ngrijit
Şi preţul vindecării la cruce l-a plătit.

De-acum, cu El de mână eu merg pe un alt drum,
Care nu mai coboară, ci urcă de acum.
Mai întâlnesc şi astăzi tâlhari pe drumul meu,
Dar nu mai au putere să-mi facă nici un rău

Căci nu mai sunt străinul ce-n grabă cobora,
Spre Ierihonul lumii condus de mintea sa.
Azi urc prin Har spre sfântul Ierusalim ceresc
Şi oşti nenumărate pe drum mă ocrotesc.