Mi-e dor de voi cei ce îmi sunteţi fraţi,
De Mielul Sfânt prin Har răscumpăraţi.
Mi-e dor de-acele rugăciuni fierbinţi
Ce se-nălţau din rândul celor sfinţi,

Când Duhul Sfânt plutea ca şi un nor
Ce din văzduh revarsă în popor
Putere de-a iubi şi a ierta
Şi Pacea ce doar El o poate da.

Mi-e dor de dragostea de la-nceput
Şi părtăşiile frumoase din trecut.
Mi-e dor de lacrimile ce-au adus
În noi din plin Iubirea Lui Isus.

Mi-e de cei ce-acasă au plecat,
Şi ne-au lăsat un crez neîntinat,
Comori de care azi ne bucurăm,
Dar noi, în urma noastră ce lăsăm?

O, fraţii mei iubiţi, nu vă e dor
De o trezire sfântă în popor?
De un Eden al laudei sfânt, curat,
Cu oameni sinceri ce s-au lepădat,

De "eul” lor şi-apoi în duh zdrobit,
Îşi poartă crucea până la sfârşit?
Isus, Mirele nostru din vecii,
Chiar dacă zăboveşte, va veni!

Noi stăm în aşteptare, dar dormind,
Şi candelele noastre pâlpâind,
Sunt gata să se stingă-n orice ceas,
Cu stropii de ulei ce-au mai rămas.

Sunt încă vremi de Har, veniţi acum,
De astăzi să pornim pe un alt drum!
Şi-n ceasul sfânt din noaptea ce mai grea,
Când trâmbiţa cerească va suna,

Să fim găsiţi de Mirele veghind,
Cu candela aprinsă, luminând.
Ca să nu pierdem Cerul minunat,
Pentru un singur ceas când n-am vegheat.