Lolarzii au fost adepții unei mișcări religioase și sociale pre-protestante apărute în Anglia la sfârșitul secolului al XIV-lea, inspirate de învățăturile teologului John Wycliffe (1328-1384). Aceștia sunt considerați „proto-protestanți” deoarece au anticipat cu mai bine de un secol multe dintre ideile Reformei Protestante inițiate de Martin Luther. Teolog și profesor la Universitatea din Oxford, Wycliffe a criticat corupția și bogăția bisericii catolice medievale. Ideile sale au stat la baza întregii mișcări. Predicatorii itineranți, cunoscuți sub numele de „preoții săraci”, au dus mesajul lui Wycliffe din mediul academic direct către oamenii de rând. După moartea lui Wycliffe din decembrie 1384, autoritățile engleze și biserica catolică i-au declarat pe lolarzi eretici, iar în anul 1401 a fost adoptată o lege care permitea arderea lor pe rug. Însă ideile lui Wycliffe au ajuns în Boemia, unde l-au influențat profund pe reformatorul Jan Hus, creând o punte directă către Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea. Deși persecutați, lolarzii au continuat să existe în clandestinitate până la Reforma Engleză din timpul regelui Henric al VIII-lea (secolul XVI), pregătind terenul pentru acceptarea protestantismului în Anglia.
Lolarzii susțineau că Biblia este singura autoritate supremă în materie de credință, anticipând principiul protestant Sola Scriptura. Aceștia au realizat prima traducere completă a Bibliei în limba engleză, permițând oamenilor obișnuiți să citească textele sacre fără intermedierea clerului. Mișcarea contesta transsubstanțierea (transformarea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos), purgatoriul, cultul sfinților, venerarea relicvelor, pelerinajele și vânzarea indulgențelor. Lolarzii negau autoritatea supremă a papei și cereau ca biserica oficială să renunțe la averile lumești și la puterea politică. Ei nu impuneau sărăcia absolută a credincioșilor și nici ascetismul. Aceștia criticau războaiele purtate în numele religiei, dar acceptau autoritatea legitimă a statului și a regelui. Abordarea lolarzilor a fost predominant teologică și politică. Fiind născută în mediul universitar, mișcarea a atacat direct fundamentele dogmatice ale catolicismului și a susținut dreptul regelui de a confisca averile bisericii corupte. Însă abordarea valdenzilor (ceilalți proto-protestanți) a fost predominant etică și ascetică. Apărută cu două secole mai devreme, mișcarea s-a concentrat pe trăirea literală a Evangheliei, pe smerenie și pe respingerea lumii, fără a accepta supunerea față de papă.
Legătura dintre John Wycliffe și Jan Huss reprezintă o punte istorică și teologică directă între mișcarea lolarzilor din Anglia și reforma husită din Boemia, un context dinamic care a pregătit terenul pentru Reforma Protestantă de mai târziu. Această conexiune a fost posibilă datorită legăturilor dinastice dintre Anglia și Boemia și a schimburilor academice intense dintre Universitatea din Oxford și Universitatea din Praga la sfârșitul secolului al XIV-lea. În anul 1382, regele Angliei, Richard al II-lea, s-a căsătorit cu Ana de Boemia, sora regelui Wenceslas al IV-lea. Această alianță a deschis un canal de comunicare direct între curțile regale și mediile intelectuale ale celor două țări. Numeroși tineri savanți din Boemia au primit burse pentru a studia la Universitatea din Oxford, unde Wycliffe fusese profesor. Acolo, ei au copiat scrierile teologice ale lui Wycliffe și le-au adus înapoi la Praga. Un prieten apropiat al lui Jan Hus, teologul Ieronim din Praga, a studiat la Oxford în jurul anului 1400 și a adus în Boemia copii ale celor mai radicale lucrări ale lui Wycliffe, pe care Huss le-a studiat și le-a predicat.
Jan Huss a preluat aproape integral critica lui Wycliffe la adresa bogăției bisericii, a simoniei (vânzarea funcțiilor bisericești), a indulgențelor, a venerării relicvelor și a autorității absolute a papei, susținând că doar Isus Hristos este capul Bisericii. Huss a adoptat conceptul lui Wycliffe conform căruia adevărata biserică este comunitatea invizibilă a celor mântuiți de Dumnezeu, și nu instituția condusă de papa de la Roma. Spre deosebire de Wycliffe, care a respins dogma catolică a transsubstanțierii, Jan Huss a rămas mai conservator și a continuat să creadă în prezența reală a lui Isus Hristos în pâine și vin, cerând însă ca și laicii (credincioșii de rând) să primească împărtășania sub ambele forme (atât pâinea, cât și vinul). Biserica catolică i-a considerat pe ambii parte a aceleiași erezii, la Conciliul de la Konstanz (1415). Jan Huss a fost judecat și ars pe rug, iar scrierile lui John Wycliffe (mort de 31 de ani) au fost oficial condamnate. Din ordinul Conciliului de la Konstanz, în anul 1428, osemintele lui Wycliffe au fost dezgropate și arse pe rug, iar cenușa sa a fost aruncată în râul Swift, un gest simbolic menit să arate că Wycliffe și Huss împărtășeau aceeași soartă. Un secol mai târziu, în timpul disputelor sale cu biserica catolică, Martin Luther a descoperit scrierile lui Jan Huss și a declarat celebru: „Suntem cu toții husiți fără să știm”, recunoscând astfel linia directă de continuitate de la John Wycliffe, prin Jan Huss, până la Reforma Protestantă.
Traducerea Bibliei inițiată de John Wycliffe în anii 1380 a avut un impact major asupra dezvoltării limbii engleze, contribuind decisiv la standardizarea englezei medii și la îmbogățirea vocabularului ei. Alături de operele literare ale contemporanului său Geoffrey Chaucer, Biblia lui Wycliffe a demonstrat că limba engleză poate exprima idei teologice și filozofice complexe, nu doar teme laice sau cotidiene. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, latina era limba exclusivă a bisericii și a științei în Anglia, iar franceza normandă era limba nobilimii și a administrației. Limba engleză era considerată un idiom vulgar, fragmentat în numeroase dialecte regionale greu de înțeles de la o regiune la alta. Echipa lui Wycliffe (din care au făcut parte și savanți precum Nicholas de Hereford și John Purvey) a produs două versiuni. Prima versiune (cca. 1382) a fost o traducere extrem de literală din latină (Vulgata), greu de citit, dar a doua versiune (cca. 1388–1395), revizuită de John Purvey, a fost adaptată la ritmul natural și firesc al limbii engleze vorbite. Biblia lui Wycliffe a fost scrisă în dialectul din regiunea East Midlands (zona Oxford-Londra). Datorită faptului că a fost copiată manual în peste 250 de manuscrise și răspândită în toată țara, acest dialect a devenit treptat standardul național din care a evoluat engleza modernă. Pentru a traduce concepte teologice din latină pentru care nu existau echivalente în engleză, traducătorii au creat sau au adaptat sute de termeni. Printre cuvintele atestate pentru prima dată în limba engleză prin această Biblie se numără barbarian, birthday, communication, envy, glory, humanity, madness, novelty, persecution, pollution și zeal. Multe sintagme celebre din engleza modernă își au originea în traducerea lui Wycliffe, fiind preluate ulterior de William Tyndale și de Biblia Regelui Iacob (King James Version). Exemple notabile sunt an eye for an eye (ochi pentru ochi), woe is me (vai de mine), the apple of his eye (lumina ochilor săi) și strait is the gate (strâmtă este poarta). Deoarece lolarzii organizau grupuri secrete de lectură în întreaga Anglie, mii de oameni obișnuiți, inclusiv femei și meșteșugari, au învățat să citească în limba maternă pentru a avea acces direct la textul biblic. Deși biserica catolică a interzis Biblia lui Wycliffe în anul 1408 (prin Constituțiile de la Oxford), textul a circulat clandestin și a influențat structura și ritmul traducerilor din secolul al XVI-lea realizate de William Tyndale, considerate piatra de temelie a limbii engleze moderne.
Închinătorii la cenușă (unii dintre liderii bisericii catolice) au ajuns să ardă cenușa lui John Wycliffe. Însă aceștia au rămas în istorie ca niște criminali, pe când Wycliffe a contribuit la dezvoltarea celei mai vorbite limbi de pe planetă, prin traducerea celei mai importante cărți de pe planetă. Organizaţia "Wycliffe" a fost înfiinţată în 1942 de către William Cameron Townsend. Misionar la indienii Cakchiquel din Guatemala, Townsend a înţeles necesitatea şi importanţa traducerii Bibliei când un bărbat din tribul respectiv l-a întrebat: "Dacă Dumnezeul tău este atât de măreţ, de ce nu vorbeşte în limba mea?" După acea întâmplare, Townsend s-a hotărât să facă tot ce îi stă în putinţă pentru ca orice bărbat, femeie şi copil să poată citi Cuvântul lui Dumnezeu în propria limbă. Împrumutând numele eroului Reformei Protestante, John Wycliffe, primul care a tradus Biblia în limba engleză, Townsend a înfiinţat în 1934 "Tabăra Wycliffe" ca şcoală de formare lingvistică. Astfel a luat naştere organizaţia "Wycliffe Bible Translators". Prima traducere făcută de personalul Wycliffe a fost terminată în 1951 în limba San Miguel Mixtec din Mexic. Douăzeci şi şapte de ani mai târziu, în anul 1978, a fost terminată cea de-a 100-a traducere a Bibliei, în limba Amuesha în Peru. În aprilie 2000, a fost finalizat cel de-al 500-lea Nou Testament, în limba Javanese din Surinam, America de Sud. Astăzi, organizația Wycliffe există în multe țări ale lumii, având parteneriate importante cu organizaţii care împărtăşesc această viziune, lucrează împreună cu acestea pentru traducerea Scripturii, instruiesc personalul de pe teren în domeniul lingvisticii şi promovează interesul pentru traducerea Bibliei.
Bibliografie:
John Wycliffe:"The Morning Star of the Reformation" - C.S.Lewis Institute