Alfegiu, arhiepiscop de Canterbury, provenea dintr-o familie de vază din Gloucestershire și a primit o educație creștină. Scaunul episcopal de Winchester a rămas vacant în urma morții lui Ethelwold. Dunstan, arhiepiscop de Canterbury, l-a hirotonit pe Alfegiu episcop al acelei eparhii, spre satisfacția generală a tuturor celor din dieceză. Dunstan îl aprecia pe Alfegiu. Aflându-se pe patul de moarte, s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu ca acesta să-i succeadă în scaunul de Canterbury. Acest lucru s-a și întâmplat, după aproximativ optsprezece ani de la moartea lui Dunstan, survenită în anul 1006. După ce Alfegiu a ocupat scaunul de Canterbury timp de aproximativ patru ani, danezii au invadat Anglia și au asediat orașul Canterbury. Mulți dintre fruntașii cetății au fugit, încercând să-l convingă și pe Alfegiu să le urmeze exemplul. Însă acesta, asemenea unui bun păstor, a refuzat o asemenea propunere. În timp ce sprjinea și încuraja poporul, Canterbury a fost cucerit prin asalt. Inamicii au năvălit în oraș, distrugând totul în calea lor prin foc și sabie. Alfegiu a avut curajul să li se adreseze atacatorilor, oferindu-se el însuși inamicilor și implorându-i să-i cruțe pe ceilalți. Aceștia l-au prins, i-au legat mâinile, l-au insultat și l-au tratat cu o cruzime barbară, obligându-l să rămână pe loc în timp ce biserica îi era arsă, iar călugării, masacrați. Apoi, au decimat populația, lăsând în viață doar una din zece persoane. Au ucis 7236 de persoane, lăsând în viață doar patru călugări și 800 de mireni, după care l-au închis pe arhiepiscop într-o temniță timp de mai multe luni. În timpul detenției sale, i-au propus să-și răscumpere libertatea cu suma de 3000 de lire. Întrucât situația lui Alfegiu nu îi permitea să satisfacă această cerere exorbitantă, l-au legat și l-au supus unor chinuri groaznice, pentru a-l sili să dezvăluie locul unde se afla tezaurul bisericii. În schimb, i-au promis că îi vor cruța viața și îi vor reda libertatea. Însă prelatul a refuzat să le ofere păgânilor vreo informație în acest sens. L-au trimis înapoi în închisoare, unde a mai rămas închis încă șase zile, după care l-au dus cu ei, ca prizonier, la Greenwich, unde a fost supus unui proces. El a rămas neclintit în privința tezaurului bisericii, îndemnându-i, în schimb, să renunțe la idolatrie și să îmbrățișeze creștinismul. Acest lucru i-a înfuriat atât de tare pe danezi, încât soldații l-au târât afară din tabără și l-au bătut fără milă. Unul dintre soldați, care se convertise la creștinism, știind că suferințele aveau să fie de lungă durată (pentru că moartea lui Alfegiu fusese deja hotărâtă), i-a tăiat capul, punând astfel capăt martiriului său, la 19 aprilie 1012. Acest eveniment a avut loc chiar pe locul unde se află astăzi biserica din Greenwich, dedicată lui. După moarte, trupul i-a fost aruncat în Tamisa. Însă a fost găsit a doua zi și a fost înmormântat în Catedrala Sfântul Paul de către episcopii Londrei și Lincolnului. De acolo, în anul 1023, a fost mutat la Canterbury de către Ethelmoth, arhiepiscopul acelei provincii.

          Gerard, un venețian, s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu încă din fragedă pruncie. A intrat pentru o vreme într-o mănăstire, după care a hotărât să viziteze Țara Sfântă. Ajungând în Ungaria, a făcut cunoștință cu Ștefan, regele acelei țări, care l-a numit episcop de Cenad. După detronarea lui Otho și a lui Petru, succesorii lui Ștefan, i s-a oferit coroana lui Andrei, fiul lui Ladislau și văr primar cu Ștefan, cu condiția ca acesta să elimine religia creștină din Ungaria. Prințul ambițios a acceptat propunerea, însă Gerard, aflând despre acest târg nelegiuit, a considerat de datoria sa să protesteze împotriva gravității crimei lui Andrei și să încerce să-l convingă să-și retragă promisiunea. În acest scop, a pornit spre prinț, însoțit de trei prelați animați de același zel pentru credință. Noul rege se afla la Alba Regalis, dar, în timp ce cei patru episcopi se pregăteau să traverseze Dunărea, au fost opriți de un grup de soldați aflați acolo. Aceștia au îndurat cu răbdare o ploaie de pietre, după care soldații i-au bătut cu cruzime, iar în cele din urmă i-au ucis cu sulițele. Martiriul lor a avut loc în anul 1045.

          Stanislau, episcopul Cracoviei, provenea dintr-o familie poloneză de vază, care făcea multe binefaceri. Stanislau a ezitat o vreme dacă să îmbrățișeze viața monahală sau să intre în rândul clerului secular. În cele din urmă, a fost convins să aleagă a doua variantă de către Lambert Zula, episcopul Cracoviei, care l-a numit preot al catedralei sale. Lambert a încetat din viață la 25 noiembrie 1071. Cei responsabili cu alegerea succesorului s-au pronunțat în favoarea lui Stanislau, care a preluat astfel scaunul episcopal. Boleslav, al doilea rege al Poloniei, poseda, prin firea sa, multe calități, însă, lăsându-se pradă pasiunilor, a comis numeroase fapte reprobabile, ajungând în cele din urmă să fie supranumit „cel Crud”. Doar Stanislau a avut curajul să-i atragă atenția asupra greșelilor sale. Profitând de un moment de intimitate, i-a înfățișat cu franchețe gravitatea crimelor sale. Regele, profund iritat de această îndrăzneală repetată, a hotărât cu orice preț să-l ucidă pe prelatul care dădea dovadă de o asemenea statornicie în credință. Aflând într-o zi că episcopul se afla singur în capela Sfântului Mihail, nu departe de oraș, regele a trimis soldați să-l omoare. Aceștia au acceptat fără ezitare misiunea sângeroasă. Însă, ajunși în fața lui Stanislau, nu au putut îndeplini această sarcină. Văzând că ordinele sale nu fuseseră respectate, regele s-a înfuriat, a smuls un pumnal de la unul dintre soldați și a alergat spre capelă. L-a găsit pe Stanislau la altar și i-a înfipt arma în inimă. Prelatul și-a dat imediat duhul, la data de 8 mai 1079.

Bibliografie:

John Fox, Fox's Book of Martyrs, pp. 37-38