Galerius, fiul adoptiv al lui Dioclețian, l-a determinat pe împărat să declanșeze persecuția împotriva creștinilor, influențat fiind de mama sa, care era o păgână zeloasă. La data de 23 februarie 303, persecuția a început la Nicomedia. Prefectul orașului, însoțit de un număr mare de ofițeri, s-a deplasat la biserica creștinilor, a confiscat toate cărțile sfinte și le-a aruncat în foc. Întreaga acțiune s-a desfășurat sub ochii lui Dioclețian și ai lui Galerius care au ordonat apoi ca biserica să fie dărâmată. S-a emis un edict sever, prin care se ordona distrugerea celorlalte biserici și cărți creștine. La scurt timp, a fost emis un alt ordin, prin care creștinii erau scoși în afara legii. Mulți creștini au fost arestați și întemnițați în această perioadă. Galerius a ordonat în secret incendierea palatului imperial, pentru ca vina de a fi provocat incendiul să cadă asupra creștinilor. Multe case au fost incendiate, familii întregi de creștini pierind în flăcări. Altora li s-au legat pietre de gât și, fiind legați unii de alții, au fost aruncați în mare. Persecuția s-a extins în toate provinciile romane, dar mai ales în cele din est. Întrucât a durat zece ani, este imposibil de stabilit numărul celor care au fost martirizați. În diferite regiuni, creștinii au fost uciși folosindu-se instrumente de tortură, bice, săbii, pumnale, cruci, otravă și înfometare. Un oraș din Frigia, locuit exclusiv de creștini, a fost incendiat, iar toți locuitorii săi au pierit în flăcări. În cele din urmă, sătui de atâtea masacre, mai mulți guvernatori de provincii au atras atenția curții imperiale asupra caracterului neadecvat al unei asemenea conduite. Ca urmare, execuția creștinilor a fost suspendată. Totuși, creștinii au fost torturați în diverse moduri. Unora li s-au tăiat urechile, li s-au spintecat nasurile sau li s-a scos ochiul drept. Alții au rămas cu membrele paralizate, iar carnea le-a fost arsă în locuri vizibile cu fiare înroșite în foc. În continuare, voi aminti câțiva dintre creștinii care și-au dat viața în timpul acestei sângeroase persecuții.

          Victor era un creștin dintr-o familie bună din Marsilia, Franța; el își petrecea o mare parte din noapte vizitându-i pe cei aflați în suferință și întărindu-i pe cei slabi în credință — o lucrare pioasă pe care, din motive de siguranță personală, nu o putea desfășura în timpul zilei. Își cheltuia averea pentru a alina nevoile creștinilor săraci. În cele din urmă, însă, a fost prins în baza unui decret al împăratului Maximian, care a ordonat să fie legat și târât pe străzi. În timpul executării acestui ordin, a fost supus la tot felul de cruzimi și umilințe din partea mulțimii înfuriate. Întrucât a rămas neclintit, curajul său a fost interpretat drept încăpățânare. Fiind întins pe roata de tortură din ordinul împăratului, și-a îndreptat privirea spre cer și s-a rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască răbdare; după aceea, a îndurat chinurile cu o tărie de caracter admirabilă. Când călăii au obosit să-l mai tortureze, el a fost aruncat într-o temniță. În timpul detenției, i-a convertit pe temnicerii săi, pe nume Alexandru, Felician și Longinus. Vestea a ajuns la urechile împăratului, care a ordonat ca aceștia să fie executați imediat; astfel, temnicerii au fost decapitați. Victor a fost supus din nou torturii pe roată, bătut fără milă cu bâte și trimis iarăși în închisoare. Fiind interogat pentru a treia oară cu privire la credința sa, a rămas statornic în convingerile sale. Atunci a fost adus un mic altar, iar lui Victor i s-a poruncit să ardă tămâie pe el. Cuprins de indignare la auzul acestei cereri, a făcut un pas înainte cu îndrăzneală și, cu piciorul, a răsturnat atât altarul, cât și idolul. Acest lucru l-a înfuriat atât de tare pe împăratul Maximian — care era de față — încât a ordonat ca piciorul cu care Victor lovise altarul să fie tăiat pe loc. Apoi, Victor a fost aruncat într-o moară și zdrobit de pietrele acesteia, în anul 303 d. Hr.

          Maximus, guvernatorul Ciliciei, se afla în Tars, unde i-au fost aduși în față trei creștini: Tarah — un om în vârstă —, Probus și Andronic. După torturi repetate și îndemnuri de a-și renega credința, li s-a hotărât, în cele din urmă, execuția. Aduși în amfiteatru, au fost lăsați asupra lor mai multe fiare; însă niciunul dintre animale, deși flămând, nu s-a atins de ei. Îngrijitorul a adus apoi un urs mare, care chiar în acea zi ucisese trei oameni; dar această fiară lacomă, la fel ca o leoaică feroce, au refuzat ambele să se atingă de prizonieri. Văzând că planul de a-i ucide cu ajutorul fiarelor sălbatice a eșuat, Maximus a poruncit ca aceștia să fie uciși cu sabia, la 11 octombrie, anul 303 d. Hr.

          Romanus, originar din Palestina, era diacon al bisericii din Cezareea în momentul în care a început persecuția lui Dioclețian. Fiind condamnat pentru credința sa la Antiohia, a fost biciuit, supus torturii pe roată, trupul i-a fost sfâșiat cu cârlige, carnea tăiată cu cuțite, fața crestată, dinții i-au fost scoși din alveole prin lovituri, iar părul smuls cu tot cu rădăcină. La scurt timp după aceea, s-a dat ordin să fie strangulat; acest lucru s-a întâmplat pe 17 noiembrie, anul 303 d. Hr.

          Eulalia, o tânără spaniolă dintr-o familie creștină, s-a remarcat încă din tinerețe prin blândețea firii și o maturitate a gândirii rar întâlnită la o vârstă atât de fragedă. Fiind prinsă și acuzată că este creștină, magistratul a încercat, prin cele mai blânde mijloace, să o convingă să revină la păgânism; ea însă a ridiculizat zeitățile păgâne cu atâta asprime, încât judecătorul, înfuriat de atitudinea ei, a poruncit să fie torturată. Astfel, trupul i-a fost sfâșiat cu cârlige, iar sânii i-au fost arși în cel mai cumplit mod, până când și-a dat duhul, mistuită de flăcări, în luna decembrie a anului 303 d. Hr.

          În anul 304, când persecuția a ajuns în Spania, Dacian, guvernatorul Tarragonei, a ordonat ca Valerius, episcopul, și Vincențiu, diaconul, să fie arestați, încătușați și aruncați în temniță. Deoarece prizonierii au rămas neclintiți în hotărârea lor, Valerius a fost trimis în exil, iar Vincențiu a fost supus torturii pe roată; i-au fost dislocate membrele, carnea i-a fost sfâșiată cu cârlige și a fost așezat pe un grătar sub care ardea focul, iar deasupra avea țepi care îi pătrundeau în trup. Întrucât aceste chinuri nu l-au ucis și nici nu l-au făcut să-și schimbe hotărârea, a fost trimis înapoi în închisoare și închis într-o temniță mică, întunecoasă și respingătoare, presărată cu pietre ascuțite și cioburi de sticlă, unde a și murit, la 22 ianuarie 304. Trupul său a fost aruncat în râu.

          Agapa, Chionia și Irina, trei surori, au fost arestate la Tesalonic, atunci când persecuția lui Dioclețian a ajuns în Grecia. Au fost arse și au primit cununa muceniciei în flăcări, la 25 martie, anul 304 d. Hr. Guvernatorul, constatând că nu o poate îndupleca pe Irina, a poruncit ca aceasta să fie expusă goală pe străzi; după executarea acestui ordin rușinos, a fost aprins un foc lângă zidul cetății, iar în flăcările acestuia, sufletul ei s-a înălțat, dincolo de puterea cruzimii omenești. Iulita din Capadocia a fost o femeie cu o inteligență remarcabilă, de o mare virtute și un curaj neobișnuit. Pentru a desăvârși execuția, i s-a turnat smoală clocotită pe picioare, iar trupul i-a fost sfâșiat cu cârlige; martiriul ei a luat sfârșit prin decapitare, la 16 aprilie 305 d. Hr.