De-a lungul istoriei, Dumnezeu nu și-a schimbat niciodată caracterul, iar Cuvântul Său nu și-a pierdut puterea. Adevărul este același, harul este același, iar chemarea la pocăință este aceeași. Ceea ce s-a schimbat este lumea în care trăim.

Uneori există tendința de a măsura credincioșia unui om prin cât de mult seamănă stilul lui de viață cu cel al oamenilor care au trăit acum două mii de ani. Dar Dumnezeu nu ne-a chemat să trăim în secolul întâi, ci să-l urmăm pe Hristos în secolul în care ne-a așezat. El nu a greșit generația în care ne-am născut și nici timpul în care ne cheamă să-i slujim.

Domnul Isus și apostolii au folosit mijloacele pe care le aveau la dispoziție în vremea lor. Au mers pe jos, au călătorit cu corăbii, au scris pe pergament și au vorbit oamenilor în piețe, pe munți sau pe malul mării. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi întâlnit oameni într-o lume diferită. Mijloacele s-ar fi schimbat, însă mesajul ar fi rămas același.

Astăzi călătorim cu mașina, cu trenul sau cu avionul. Comunicăm prin telefon și internet. Tipărim milioane de Biblii și răspândim Evanghelia prin mijloace pe care generațiile trecute nici nu și le-ar fi imaginat. Aceste schimbări nu sunt, prin ele însele, dovada unei depărtări de Dumnezeu. Ele sunt realitatea vremii în care trăim.

Problema apare atunci când confundăm Evanghelia cu obiceiurile unei anumite epoci. Credința nu este legată de un anumit mijloc de transport, de un anumit tip de locuință, de o anumită tehnologie sau de un anumit nivel de trai. Ea este legată de Hristos.

Scriptura ne cheamă să fim transformați în caracter, nu să reconstruim cultura secolului întâi. Smerenia, dragostea, sfințenia, curăția inimii, iertarea, ascultarea de Dumnezeu și lepădarea de sine nu se învechesc niciodată. Acestea sunt valorile care trebuie păstrate neatinse.

În schimb, felul în care muncim, călătorim, comunicăm sau organizăm viața de zi cu zi se schimbă odată cu societatea. A te adapta acestor schimbări nu înseamnă, în mod automat, că renunți la credință. Adaptarea la o epocă este diferită de adaptarea la păcat.

Creștinul nu este chemat să trăiască după moda lumii, dar nici să rămână prizonierul unei culturi trecute. El este chemat să trăiască Evanghelia în prezent, fără să dilueze adevărul și fără să transforme tradițiile omenești în porunci divine.

Există riscul ca, uneori, oamenii să pună pe umerii credincioșilor poveri pe care Dumnezeu nu le-a pus. Când tradițiile unei generații sunt ridicate la rang de poruncă dumnezeiască, ele pot umbri esența Evangheliei. Domnul Isus Însuși i-a mustrat pe cei care ajungeau să pună tradițiile mai presus de poruncile lui Dumnezeu. Aceasta rămâne o chemare la cercetare și discernământ pentru fiecare generație.

Fiecare timp are provocările lui. Primii creștini au avut provocările Imperiului Roman. Noi le avem pe cele ale secolului douăzeci și unu. Ei au fost chemați să fie lumină în vremea lor, iar noi suntem chemați să fim lumină în vremea noastră.

Dumnezeu nu ne va întreba dacă am copiat perfect cultura unei alte epoci. Ne va întreba dacă l-am iubit, dacă am rămas credincioși adevărului, dacă am umblat în sfințenie și dacă am fost o mărturie vie acolo unde ne-a așezat.

Credința nu trebuie modernizată, dar nici închisă într-un muzeu. Ea trebuie trăită cu aceeași putere, aceeași dedicare și aceeași dragoste pentru Hristos, indiferent de veacul în care trăim. Vremurile se schimbă, mijloacele se schimbă, societățile se schimbă, însă Evanghelia rămâne aceeași. Tocmai de aceea, adevărata maturitate nu constă în a reproduce fiecare detaliu al trecutului, ci în a păstra neschimbată inima credinței și a o trăi cu înțelepciune în prezent.
Diana G. U.