Nebună de iubire

O, ce iubire mă frământă. Nu-mi dă pace, nu mă lasă să dorm, îmi bate în piept ca o furtună, îmi aprinde sângele, îmi rupe tăcerea în două. Mă sfâșie! Ca un vânt care smulge copacii din rădăcină, ca un foc care nu mistuie, ci curăță. Mă arde dar nu mă omoară, mă zdrobește și totuși mă ține în viață.

E dragostea pentru Tine, Domn al vieții! Eu, femeie slabă și puternică deopotrivă, cu genunchii învățați să se plece și cu inima învățată să rabde, nu mai pot ține în mine atâta dor.

Răcnește iubirea asta în pântecul meu, în oasele mele, în sângele meu cald. Îmi sparge pieptul pe dinăuntru și mă face altar viu, aprins.

Nu e o iubire cuminte, nu e șoaptă de seară, e strigăt, e val care izbește țărmul până-l face nisip.

Mă aruncă la pământ și tot ea mă ridică. Mă face să tremur ca o fiică ce-și caută Tatăl în întuneric, dar întunericul arde — arde de prezența Ta.

Doamne, nu stai la marginea inimii mele. Intri, rupi, dărâmi. Îți faci loc prin mine ca o lumină prea puternică pentru ochii mei umezi.

Îmi iei mândria și mi-o sfărâmi în palme. Îmi iei frica și o dezbraci de putere. Îmi iei tăcerea și o prefaci în rugă.

Strig! Nu pentru că sunt tare, ci pentru că sunt femeie care iubește și nu știe să iubească pe jumătate.

Ești prea mult pentru inima mea mică, și totuși inima mea Te vrea. Te vrea până la capăt, până la lacrimă, până la sânge, până la ultima respirație rostită cu Numele Tău.

Mă frămânți ca pe lut, mă apeși, mă modelezi, și fiecare apăsare doare — dar din durere se naște chipul Tău în mine.

O, Domn al vieții, ce foc ai pus în ființa mea? Ce dor e acesta care nu se stinge cu plâns, care nu se stinge cu timp, care nu se stinge nici cu cădere?

Cad — și în cădere Te găsesc. Plâng — și în plâns Îți simt brațul. Strig — și strigătul meu devine cântec. Nu vreau o iubire liniștită. Vreau iubirea care mă rupe de mine ca să mă umpli Tu.

Rupe-mă, Doamne, dar nu mă lăsa fără Tine. Sfâșie-mă, dar ține-mă la pieptul Tău. Fă din mine un răcnet viu, o inimă care bate numai pentru Tine.

Să nu mai rămână nimic străin în mine — nici umbră, nici colț ascuns, nici teamă neînfruntată. Doar foc, doar dor.

Și dacă lumea mă vede frământată și nu înțelege, dacă spune că sunt prea aprinsă, prea dăruită, prea nebună — lasă-mă să fiu femeia nebună de iubirea Ta.

Pentru că iubirea asta nu șoptește — răcnește.
Răcnește în mine până când nu mai rămâne nimic decât Tu, Domn al vieții.
Diana G. U.