Când stau, Isuse, înaintea Ta,
Cu sufletul de doruri apăsat,
N-am aur să-Ți aduc în mâna mea,
Ci-un dor de cer și-un suflet întristat.

N-am vorbe mari, nici daruri de preț,
Nici fapte vrednice de-al Tău altar,
Ci vin cu ochii plânși și îndrăzneț,
Să-Ți cer iubirea Ta, un sfânt hotar.

Am rătăcit pe drumuri fără glas,
Am strâns dureri și lacrimi în tăcere,
Dar Tu, Isuse, nu m-ai dat uitării,
Ci mi-ai rămas izvor de mângâiere.

Când toți se duc și nimeni nu m-aude,
Când noaptea grea se lasă peste mine,
Eu știu că dragostea Ta nu se-ascunde,
Și-n orice plâns, rămâi mereu cu mine.

O, ține-mi candela mereu aprinsă,
Să nu se stingă-n viforul lumesc,
Să-mi fie inima de Tine prinsă,
Și pașii mei spre cer să se grăbească.

Iar când va fi să-mi închei cărarea,
Și lutul meu se va întoarce-n lut,
Să-mi fie cântec ultima suflare:
„Isuse, Te-am iubit cât am putut!”

Și dacă-n ceruri voi ajunge-odată,
Prin harul Tău, nu prin puterea mea,
Voi sta cu fruntea-n țărână plecată,
Slăvind iubirea și-ndurarea Ta.