Nu mai există fericire

Un răget turbat străbate pământul,
Din nord până în sud, răsărit la apus.
Furia și teama vor să-și spună cuvântul,
În sunet de lanțuri prea grele de dus.

Un zâmbet amar în colțuri de gură
Și haine învechite, chiar dacă sunt noi,
Un suflet de gheață dorindu-și caldură,
Devenind tot mai singur, deși în casă-s doi.

Sunt oameni bogati, cu ranguri prea mari,
Ei n-au nicio lipsă, la prima vedere,
Deși duc în geantă pastile prea tari,
O dependență eternă, aceasta-i durere.

Familii frumoase, ce au copilași,
Cerșesc o bucată de pâine.
Sunt fără pretenții, nu vor să-i îngrași,
Doresc doar să mănânce și mâine.

Copii unde tatăl plecata o vreme,
Să aducă un ban mai dulciu,
Așteaptă să vină, pe nume să-i cheme,
Dar el se întoarce în sicriu.

O Biblie nouă prea vrem să se scrie,
Cu reguli și legi mai simplu de dus.
Divorțul și avortul păcat să nu fie,
Și, încetul cu încetul, mai puțin din Isus.

Acum tot mai mult tineret cu probleme,
Cu boli cardiace, depresii, anxioși,
Îi vezi vorbind singuri, ducând în extreme,
Și de răzbunare sunt tot mai setoși.

Mimăm tot mai des și parcă mai tare
Fericirea perfectă ce nici nu există,
Cu ochii senini, fața prea zâmbitoare,
Dar inima-i veșnic mai tristă.