Iov

Poate că spui că sunt acum prea îndrăzneț,
Că spun că rana mea, deși pe trup e mare,
E singurul meu prieten mai de preț,
Când sunt privit de toți cu-atât dispreț.
Și aruncă asupra mea ocara cu lopeți,
Mi-a mai rămas doar ea și-un ciob atât sub soare.

Mi-ai dat în sân suflare îndestulată
Și mai acoperit cu-atâtea bunătăți.
La văduvă am fost mamă, iar la orfan un tată,
Și mâinile-au dus pâine la fiecare poartă,
Unde stăteau copii flămânzi să vin odată.
O, Doamne, adu-Ți aminte că-n cer stă scris în cărți.

Nici n-am călcat cuvântu-Ți, o, Doamne, niciodată,
Ba chiar din tinerețe am fost mereu atent.
Totuși, din neștiință, dacă am greșit vreodată,
Aduceam zilnic jertfă să spele a mea pată
Și-n lacrimi de căință Ți-am spus: „Mă iartă, Tată!”
Și iarăși Te-am simțit în inimă prezent.

Acum, în cer, fereastra prin care îmi vorbeai
E-atât de zăvorâtă că nu Te mai aud.
Deși îmi doresc să vii puțin, ca să mai stai,
Să simt a Ta prezență în suflet, Te rog, hai!
Dar parcă Te-ai ascuns departe-n al Tău rai,
O, trupul mi se usucă, nimic nu mai e crud.

Începe rana să miroase greu,
Din creștet până-n tălpi poți vedea oase.
E-atât de rău, nu pot privi nici eu,
Iar în durerea mea am prins tupeu
Și ajung ca să mă cert cu Dumnezeu,
Îndreptățindu-mă prin vorbe prea sfioase.

Un și mai greu miros se simte dintr-odată,
Se văd trei oameni simpli ce prieteni mi se dau.
De-ar fi doar ei problema, mi-ar fi ușor, dar iată,
Văzduhul se înnoară și demoni vin săgeată,
Să pună vorbe-n gura acestor „limbă-lată“,
Scuipând venin de aspidă prin cuvântări ce au.

Mă chinuie prin vorbe subțiri și negândite,
Ca nu mi-ar fi destulă durerea ce o am.
Lovesc cu-atâta sete, au biciuri pregătite,
Iar la urechi stau duhuri în cete îngrămădite,
Șoptind cu înverșunare sub ropot de copite,
Să-mi ia din piept speranța ce încă o aveam.

Trecut-au, Doamne, luni de când nu-Ți simt prezența
Și mă cuprinde-o teamă să nu mă fi uitat.
Fereastra o deschide, Te rog, fă-Ți aparența.
De-ai ști, o, cât de mult Îți simt Stăpâne absența!
Tu mă cunoști și-mi știi și dependența.
Te-aștept să vii la geam de unde ai plecat.

Se înseninează bolta și cerul se deschide.
O voce mă întreabă de tot ce a creat,
De vântul din cămări, distanța ce-o perinde,
Pământul, cerul, apa — de cine pot depinde?
Pe Tine chiar nimic, nimic nu Te surprinde.
Atunci Te rog să-mi spui de ce m-ai tot chemat.

Vai, până acum am auzit vorbindu-se de Tine,
Dar astăzi ochiul meu, al meu, de Te-a văzut.
Mă scutur dintr-odată, iar mintea își revine.
Sunt păcătos și toată rușinea-mi se cuvine.
În sac și în cenușă mă pocăiesc, dar bine,
Mă iartă pentru tot, o, Doamne, ce-am făcut.

Din nou acea prezență în brațe mă cuprinde
Și, la clipită, trupul îmi este vindecat.
În suflet iar speranța cu dragoste-mi aprinde,
Văzând cum peste mine El mâna Își întinde.
Hambarele îmi sunt pline din nou cu așa merinde,
Iar tot ce am pierdut mi-a dat înapoi dublat.