Întuneric
Așa un întuneric mi-e în jur
Și mă cuprinde teama tot mai tare,
Iar gândurile încep de mă tulbur,
Făcându-mă să cred că nu e zare.
Mi se înfășoară lesne pe picior
Un fir de frică și de neputință;
Încerc să-l rup, crezând că pot ușor,
Dar se împletește acum cu necredință.
Începe mintea a născoci la planuri
Din răsărit de soare până-n asfințit,
Dar toate se desfac ca niște valuri
Când se lovesc de stânca rece de granit.
Și-ncep bătăi a inimii să crească
Necontrolabil, mă cuprind fiori,
Venind și tensiunea în creștet să lovească, Pierzând vederea-mi de atâtea ori.
O și mai mare frică mă cuprinde,
Plângând adesea greu, necontrolat,
Văzând cum întunericul se întinde,
Luându-mi și aerul de respirat.
Depresia vine să-și facă cuibul,
Căci locul este deja pregătit;
Cu pași mărunți, precum în iarbă cerbul, Înaintează drept, necontenit.
Acum, din viziunea veșnică-n soare,
Iar capul drept, ce-mi sta mereu în sus,
Mi-e prins prea strâns de piept de niște gheare
Și mi-a zdrobit credința ce-mi era în Iisus.
M-a biruit pe mine pentru o vreme,
Dar nu pe Acel ce-i veșnic sfânt și tare.
De El până și moartea, da, se teme,
Căci a biruit prin cruce, puteri neclintitoare.
Zdrobit până la pământ de oameni și încercări,
Cu răni adânci ce dor în mare fel,
Ducându-mă adesea în disperări,
Dar nu, dar nu, eu nu mă las de El.
În toată bezna care mă înconjoară,
Aleg să nu Te las de mână niciodată,
Și iartă-mi necredința prea ușoară.
Te rog, mă iartă, Doamne, încă o dată.