Când sufletul mi-era pustiu
autor. Diana G. U.

Când sufletul mi-era pustiu, El mi-a iubit suspinul,
Iubirea Lui m-a copleșit, ca să-i cunosc alinul.

A strâns din lacrimi rugăciuni, le-a înălțat sub soare,
Ca roua-n zorile de zi, flămândă de-nălțare.

Mi-a pus lumină-n ochii triști, și pace-n nopți amare,
Să înțeleg că pentru El, eu am mare valoare.

Mi-a șters trecutul dureros, mi-a dăruit un mâine,
Speranța că voi fi cu El, în slăvile divine.

Când pașii mei se rătăceau, El mi-a ieșit în cale,
Mi-a fost aproape fără glas, dar plin de îndurare.

A coborât în noaptea mea, ca să aprindă zorii,
Să tacă și furtuna grea, să își înghită norii.

Mi-a dat putere-n încercări, să pot urca și-n vale,
Atunci pustiul când e lung, și cântul e de jale.

Mi-a fost izvor de ape vii, când arșița de soare,
Se arăta în viața mea, să nu mai fiu o floare.

Pe buze cântul fericit, cu grijă El mi-l puse,
Și pacea sfântă, cea de sus, în luptă îmi aduse.

Mi-a înflorit pustiul greu, cu florile iubirii,
Să simt că este Dumnezeu, Stăpânul fericirii.

Când eu nimic n-am mai avut, s-a coborât îndată,
Căci singur nu sunt pe pământ, în ceruri am un Tată.

Și când genunchii mi-i aplec, cu mine este cerul,
Căci de la moarte m-a salvat, cândva... pe cruce... Mielul.
Amin