Pocăința cea din urmă
autor. Diana G. U.

Pocăința cea din urmă,
Ce-o trăiesc creștinii-acum,
Pare vie la vedere,
Dar e rece pe-al ei drum.

Se vorbește despre ceruri,
Despre harul nesfârșit,
Dar în multe inimi astăzi,
Focul sfânt s-a potolit.

Sunt cuvinte-nflăcărate,
Sunt îndemnuri și cântări,
Dar prin multe case pline,
Plâng tăcutele chemări.

Se ridică glasuri multe,
Să vorbească despre Domn,
Dar puțini mai stau în taină,
Închinați la sfântu-i ton.

Se vorbește despre posturi,
Despre lupta pentru cer,
Dar sub haine de evlavii,
Crește câte-un gând stingher.

Mulți se văd ajunși în ceruri,
Mulți se cred biruitori,
Dar nu văd c-a lor mândrie,
Le-a intrat încet în zori.

Judecata curge iute,
Peste cel slab și căzut,
Însă ochiul nu mai vede,
A lor suflet ce-i pierdut.

Duhul Sfânt mai bate încă,
La portița multor inimi,
Dar e greu să intre-acolo,
Unde stăpânesc păgânii.

Domnul nu dorește astăzi,
Vorbe ce impresionează,
Ci o inimă zdrobită,
Care plânge și veghează.

Că în ziua cercetării,
Când lumina va răsare,
Nu vor sta cei mari cu Domnul,
Ci acei curați pe cale.

Pocăinț-adevărată,
Nu se strigă, nu se joacă,
Ea se vede-n acea viața,
Care zilnic se dezbracă.

De mândrie, de prefaceri,
De tot ce-i înșelător,
Să rămână doar Hristosul,
Domn și Rege-n al lor dor.
Amin