Când treci prin focul greu, nu-i semn de pedepsire,
Ci mâna Lui te-atinge, cu scop desăvârșit,
În jar se curățește, credința-n strălucire,
Și sufletul se-nalță, prin harul împlinit.

Prin lacrimi în tăcere, se naște-n tine viață,
Iar lupta te învață, să mergi neclătinat,
Din focul încercării, răsare dimineață,
Și omul cel lăuntric, e iarăși luminat.

Să nu te temi de noapte, și nici de întuneric,
Căci chipul Lui se vede, în tot ce tu ai dus,
Din cupa suferinței, nimic nu poate cade,
Fără ca El să știe, cât har în ea a pus.

Căci nu în mări senine, se va vedea cârmaciul,
Ci-n marea înspumată, de vânturi și de nori,
Când inima îți spune: „O, suflete, mai taci!”,
Și-nveți să vezi prin neguri, cereștii trecători.

Nu ești lăsat în voia, talazului cel rece,
Chiar dacă barca pare, că-i gata de-a apune,
Căci Cel ce peste valuri, cu pasul sfânt va trece,
E Cel ce-n slăbiciune, face marea minune.

Cum aurul se cerne, prin flăcări ce nu cruță,
Să lase-n urmă slava, și zgura de pământ,
Așa și tu, creștine, pe calea cea îngustă,
Ești modelat de Domnul, prin har și prin Cuvânt.

​Nu dispera sub cruce, când drumu-i în urcare,
Când norii se adună și cerul e tăcut,
Căci Cel ce te conduce, e plin de îndurare,
Și-n palmele străpunse, de mult El te-a ținut.

​Rămâi deci în picioare, în fața încercării,
Cu fruntea ridicată spre zările albastre,
Căci suferința trece, El nu te dă uitării,
Căci viața-ți este scrisă, mai sus de lumi și astre.

Iar când o bătălie, va deveni tăcere,
Și haina de țărână, va cade la pământ,
Îți v-a schimba suspinul, în sfântă mângâiere,
Găsind în brațe sfinte, promis ce-i prin Cuvânt.

​Iar când se va așterne, amurgul peste lume,
Și stelele-ți vor spune, că lupta s-a sfârșit,
Vei înțelege focul, ce șlefuita-ți chipul,
Să stai în fața Slavei, pe veci desăvârșit.
Amin