Se naște-ncet tăcerea rugăciunii,
Altare părăsite se arată, Credința-i doar o umbră fără glasuri,
Și ochi fără lumina cea curată.

Cuvinte reci se-nalță fără viață,
Se pierd pe drumuri ce nu duc spre cer,
Iar inimile, prinse-n nepăsare,
Nu mai tresar la sfântul adevăr.

Cântări se cântă, dar lipsite-s toate,
De focul viu ce le-nălța odat’,
Sunt doar ecouri stinse în mulțime,
Un dor uitat, un vis îndepărtat.

Genunchii nu mai știu să se aplece,
Nici lacrimi nu mai curg ca altădat’,
Doar forme goale, fără de putere,
Într-un decor frumos, aliniat.

Dar încă, sub cenușa adormirii,
Mai arde-un jar ascuns, abia simțit,
Un dor tăcut ce strigă spre trezire,
Dintr-un altar de mult neprihănit.

Se-aude-n noapte un suspin de suflet,
Un glas smerit ce cere îndurare,
Și cerul parcă stă în așteptare,
Să vadă iar o inimă în stare.

Nu-i totul stins, nici focul nu-i uitare,
Cât timp mai plânge-un duh zdrobit și frânt,
Căci Dumnezeu aprinde iar văpaie,
Din cel mai slab și stins de pe pământ.

Întoarce-te, cât încă se mai poate,
Să nu lași jarul să se stingă-n vânt,
Căci din ruine Domnul iar ridică,
Altare vii prin noul legământ.

Și va veni o zi de cercetare,
Când foc din cer din nou va coborî,
Pe inimi frânte, pline de chemare,
Ce-n rugăciune iar vor izbucni.

Atunci cântări vor arde vii în suflet,
Nu doar pe buze reci și fără dor,
Iar lacrimile vor spăla tăcerea,
Făcând altarul viu, biruitor.

Se vor pleca genunchii iar cu teamă,
Nu din obișnuință, ci din har,
Și orice inimă ce îl mai cheamă,
Va deveni din nou un sfânt altar.

Căci Domnul nu disprețuie zdrobirea,
Nici dorul sincer, chiar de-i rătăcit,
Ci din cenușă naște iar iubirea,
Dă viață celui ce-i mai pustiit.

Ridică-te, tu suflet în uitare,
Nu-i prea târziu să arzi din nou curat,
Căci Dumnezeu dă foc la fiecare,
Ce vine frânt… dar cu adevărat.

Și-n liniștea ce naște iar trezirea,
Se-aprind altare vii, de sus atinse,
Căci unde-i dor curat și dăruirea,
Acolo focuri nu rămân învinse.
Amin