Cuvântul Tău trăiește, în inimă-mi tresaltă,
Ca un izvor de munte, curat și cristalin,
Iar Duhul meu se-nalță spre slava Ta divină,
Găsindu-și pacea sfântă în harul Tău deplin.

În șoapta serii blânde, când totul amuțește,
Aud chemarea sfântă ce sufletul mi-alină,
Nu e un simplu glas, ce-n vânt se risipește,
Ci e suflare vie, Cuvântul e lumină.

​E sabiea ce taie, prin neguri și prin moarte,
Dar și balsamul moale, pe răni de pelerin,
Mă poartă tot mai sus, de lume mai departe,
Să sorb din cupa vieții, un adevăr senin.

În noaptea încercării, când pașii-mi merg agale,
Și umbrele-ndoielii, mă-nvăluie tăcut,
Cuvântul Tău îmi este un far pe-adânc de vale, ,
Ce-mi luminează drumul... spunând: „Nu te-ai pierdut.”

Când inima mi-e frântă și lacrima apasă,
Cuvântul Tău coboară, e blând... alinător,
Îmi șterge orice teamă, durerea mi-o ridică,
Și umple-a mea ființă, de pace și de dor.

E sfânt izvor de viață, ce-n veci nu seacă-n mine,
Tu crești credința vie, și dorul după cer,
Prin Tine-nvăț iubirea, ce toate le cuprinde,
Și-n Tine aflu drumul, ce duce-n adevăr.

În vuietul mulțimii, când glasuri se ridică,
Și lumea mă îmbie cu visuri trecătoare,
Cuvântul Tău rămâne o stâncă ce nu pică,
Temei de neclintire, și pacea mea cea mare.

Când totul se va stinge, și vremea va apune,
Iar pașii mei vor trece, hotarul nevăzut,
Cuvântul Tău, o Doamne, va fi dulcea minune,
Călăuzind spre ceruri un suflet renăscut.
Amin