Zadarnic vă e truda, căci voi zidiți în vânt,
Să dărâmați un suflet ce nu-i de pe pământ.
Căci vorba voastră grea, de ură și de scrum,
Se pierde ca o ceață pe-al mântuirii drum.

​Vreți să-mi surpați altarul, cu vorbe ascuțite?
Să-mi tulburați izvorul, cu gânduri otrăvite?
Priviți-mă mai bine, nu stau în forța mea,
Sunt ancorată-n Stânca, ce n-o puteți muta.

​Mă țin de poala hainei, cu pumnii strânși mereu,
Chiar dacă pașii dor, și drumul este greu.
În fiecare hulă, aud un cor ceresc,
Și-n loc să cad sub pietre, învăț să mai iubesc.

​Voi aruncați cu vorbe, El toarnă untdelemn,
Voi ridicați bariere, El dă un sfânt îndemn,
Sunt slujitoarea Vieții, urmez pe Dumnezeu
Și nu mă tem de lume, căci El e scutul meu.

​Să știți voi guri străine, că lupta e în van,
Cât timp pășesc cu Domnul, prin valul de ocean,
Voi scrie mai departe, prin harul Lui bogat,
Căci cel ce stă cu Domnul, nu va fi dărâmat.

​Să nu credeți că Cerul, e surd la ce vorbiți,
Sau că în umbra nopții, puteți să vă pitiți,
Orice cuvânt de ură, de pizmă sau venin,
E scris în cartea Vieții, cu martorul divin.

​La marea Judecată, când taine se descos,
Veți sta în fața Celui, cu mine ce a fost,
Atunci, orice cuvânt ce-a fost ca un cuțit,
Se va întoarce-acasă, la cel ce l-a rostit.

Opriti-vă acum, cât harul mai coboară,
Căci ura ce-o vărsați, e propria povară,
Să nu vă fie graiul, în ceasul cel din urmă,
Prăpastia adâncă, ce de Păstor vă curmă.
Amin