Când focul s-a stins și e noapte în vale,
Și visul e-un pumn de un praf cenușiu,
Când dorul se pierde pe vechea sa cale,
Iar sufletul pare un templu pustiu...

​Atunci, din tăcerea ce strigă la stele,
Coboară un susur de vânt ce-i supus,
Ce suflă prin urme de răni ce-s ascunse,
Și-aduce mireasma grădinii de sus.

​Nu-i foc care arde, e foc ce învie,
E roua ce cade pe jarul de ieri,
Transformă durerea în sfântă solie,
Și moartea o schimbă în vii primăveri.

​Priviți cum răsare din scrum o petală!
Nu-i vis, nici iluzii, e chipul de har,
Căci Domnul transformă îndată durerea,
Căci dragostea-i vie, nu are hotar.

​Cenușa e patul pe care iubirea,
Se-apleacă să scrie un nou legământ,
E locul în care-și începe uimirea,
Cel care se crede uitat pe pământ.

​O, suflete, cântă, miracolul crește,
Căci nici-un tăciune nu-i prea umilit,
Căci însuși Stăpânul în el locuiește,
Când tot ce-a fost ars e acum înflorit.

Nu plânge ruină, nici ziduri surpate,
Căci Domnul clădește pe cel ce-i zdrobit,
El ia amintirile tale uitate,
Și face din ele un cer nesfârșit.

​E semnul că cerul nu lasă pierzarea,
Să-și pună pecetea pe cel ce-i rănit,
Îmbracă în slavă și cânt disperarea,
Când ceasul schimbării de sus a sosit.

​Rămâi în lumină, sub taina grădinii,
Acolo-i cenușa pământ roditor,
Să fii mărturia și glasul luminii,
Căci ești o minune, nu ești muritor.

​Iar când se va scrie sfârșitul de cale,
Să știe o lume, prin tot ce-ai trăit,
Că-n valea tăcerii și-n clipele grele,
Iubirea prin tine a reînflorit!
Amin