Nu lăsa ca să mă ude, ploaia vieții nemiloasă,
Să nu stingă dorul care, mă conduce el acasă.

Nu lăsa ca să mă bată, vântul care-i nemilos,
Să nu-mi spulbere speranța, drumul de m-ar duce-n jos.

​Nu lăsa ca să se piardă, urma-n pasul de țărână,
Când în noaptea cea mai neagră, caut stropul de lumină.

​Să nu-mi fie greu nici, sub povara de suspin,
Iar în cupa vieții mele, să nu fie doar pelin.

Ține-mi inima curată, ca un cer de primăvară,
Până când lumina sfântă, în pridvor o să răsară.

​Nu lăsa să mi se stingă, focul dragostei din piept,
Chiar de-i drumul meu cu spini, eu aleg să fiu doar drept.

​Să-mi am vorba cu blândețe, și privirea-n mângâiere,
Să preschimb în biruință, orice urmă de durere.

Și-ntr-o zi de sărbătoare, când cărarea se termină,
Să trec pragul către casă, îmbrăcat tot în lumină.

Nu lăsa ca oboseala, gândul să-mi îngenuncheze,
Când se va sfârși povestea, inima să îmi vegheze.

Să privesc în urmă iarăși, peste văi și peste creste,
Și să văd cum prin furtună, Tu mi-ai scris o altă veste.

​Să nu las în a mea urmă, nici-un ghimpe, nici-o ură,
Ci doar brazda semănată, cu o blândă mână pură.

Iar când inima va bate, ultimul ei ritm sub soare,
Să mă simt ca o petală, ce se-ntoarce într-o floare.

​Nu lăsa să-mi fie teamă, de-nserarea ce coboară,
Căci în suflet port mireasma, de eterna primăvară.

Mă încred în Tine, Doamne, și în dorul care duce,
Către pacea de la capăt, care veșnic e doar dulce.
Amin