La marginea lumii, în zori de argint,
Doi oameni pășesc pe pământul fierbinte,
Găsesc doar un giulgiu, și-un gol suferind,
O piatră mutată de cele ce-s sfinte.

​Maria privește cu ochi luminați,
Când alții văd umbră, ea vede scântei,
Pe locul de moarte, o viață deplină,
Și îngeri ce cântă, în liniștea ei.

​Așa și noi astăzi, în vremuri ce-s grele,
Vedem doar ruina, din vechi asfințit,
Dar după morminte, și griji trecătoare,
Sunt îngeri ce țes... un nou viu răsărit.

​Privirea ce vede, doar ziduri surpate,
Rămâne legată, de lut și de praf,
Dar inima știe că dincolo-s toate,
Sunt scrise de îngeri în sfânt paragraf.

​Deci nu te uita la apus ca la moarte,
Ci caută semnul de viață în el,
În ceruri se scrie o altfel de carte,
Sfârșitul în ea este albul drapel.

​Când cade o lume și templele-n vremuri,
Nu crede că totul e-un gol fără sens,
Sunt îngeri ce vin și-apoi urcă la ceruri,
Lucrând la un plan nevăzut și imens.

​Ei pun temelie pe dărâmătură,
Și ung cu balsam orice rană de om,
Să nu te oprești în deșartele temeri,
Când viața rodește sub coajă de pom.

​Căci nu e ruina un semn de sfârșituri,
Ci locul în care e-un nou început,
Un cer fără margini, ca și infinitul,
De inima vie el este știut.

​Privește dar drept, prin mormântul din spate,
Spre zarea ce stă să se-arate deplin,
Căci dincol' de temeri și multă tăcere,
E Domnul, e Tatăl... Amin și Amin!
Amin