Răsună lumea de strigare, e praznic mare-n calendar,
Dar învierea pentru mulți, e doar un gest golit de har,

Se-aud cuvinte sfinte-n vânt, rostite-n grabă și-n păcat,
Din guri ce fumul îl înghit, spunând: „Hristos a înviat!”.

​E plină curtea de creștini, dar inima e tot pustie,
Căci vinul curge prin pahar, aducând falsă veselie,

Și-n aburul de amețeli, sub cerul mut și înstelat,
Îl strigă-n cor pe Cel de sus, dar sufletul e-ntunecat.

​Sunt pași ce calcă-n locul sfânt, și frunți ce bat pământu-n chin,
Dar sub veșmântul de smerit, e mult venin și har puțin,

Se-nchină mâna la altar, dar gândul e la rău plecat,
Și-n ascunzișul minții lor, păcatul e la loc curat.

Nu-l poți minți pe Dumnezeu, smerenia c-ai îmbrăcat,
Când viața ta o ții ascuns, dar toată este în păcat.

O înviere nu-i un mit, nici în paharul ridicat,
Ci-n omul care s-a schimbat, și de urât s-a lepădat.

​O, lume, ce te-ai rătăcit în forme mândre, dar deșarte,
Hristos nu vrea doar un salut, El vrea de suflet s-aibă parte.

Să nu-L rostești din obicei, ci prin trăirea ta curată,
Căci Învierea e în noi... sau nu a fost ea niciodată.

E plin pământul de actori, ce joacă rolul de creștini,
Dar poartă-n sufletele lor, podoabele din mărăcini.

Se bat în piept cu pumnul lor, ca lumea toată să-i privească,
Dar uită inima de om, în taină ca să și-o sfințească.

​Zâmbesc spre frați cu zâmbet cald, dar în ascuns vânează greșul,
Și-și lustruiesc cu grija lor, pe dinafară tot „alesul”.

Dar ce folos că haina lui, pe dinafară e curată,
Dacă-năuntru-al său cusur, nu-și are pagina curată.

​Nu poți păși spre cer senin, purtând o mască de-mprumut,
Căci Dumnezeu cunoaște tot, și chiar ce lumea n-a văzut.

O temniță-i fățărnicia, ce ziduri-nalte-a ridicat,
Între oglinda care minte și omul cel cu-adevărat.

​Deci leapădă haina de fală, și fii în față-așa cum ești,
Căci nu cu fețele ascunse, în ceruri poți să locuiești.

E timpul să dărâmi decorul, să fii un suflet sincer, drept,
Să nu mai spui „a înviat”, doar ca pe-un semn de pus în piept.
Amin