Când tace lumea-n jurul meu,
Și pașii cad de pe cărare,
Te simt aproape, Dumnezeu,
Ca o lumină ce nu moare.

Nu vii cu tunet, nici cu vânt,
Nici cu puteri ce-nfricoșează,
Ci vii ușor, ca un Cuvânt
Ce mângâie și luminează.

În inimă când obosesc,
Și gândul cade în tăcere,
Tu ești prezența ce o simt,
Care îmi dă din nou putere.

Nu-mi ceri să fiu fără greșeli,
Nu-mi spui că sunt fără de Tine,
Îmi spui să vin cu tot ce am,
Căci numai Tu știi să faci bine.

Tu știi și lacrima ce-o vărs,
Și dorul plin din piept fierbinte,
Și orice rană o cunoști,
Căci Tu nu ești goale cuvinte.

Când noaptea pare fără mal,
Și nu mai văd nici-un hotar,
Aprinzi în mine, tainic, calm,
Un foc ce nu e în zadar.

Nu mă iubești pentru ce sunt,
Ci mă iubești că sunt al Tău,
Și-n fiecare pas ce-l fac,
Un început îmi ești mereu.

Când cad și nu mai pot să merg,
Când totul pare fără rost,
Tu mă ridici și mă înveți
Că nu sunt singur — Tu ai fost.

Ai fost în lacrimi și-n dureri,
În nopți ce nu păreau să treacă,
Și-ai pus lumină peste vremi,
Când inima voia să tacă.

Când lumea strigă apăsat,
Și glasul ei devine greu,
Eu adăpostul îmi găsesc,
În liniștea din Dumnezeu.

Nu-mi promiți drumuri fără spini,
Nici cer senin în orice clipă,
Dar îmi promiți că Tu rămâi,
Și nu mi-e viața o risipă.

Și asta-mi este îndeajuns,
Să merg chiar și prin grea furtună,
Eu știu că-n orice pas ascuns,
Suntem noi doi, mă ții de mână.

Când nu mai am nici-un răspuns,
Și totul pare risipit,
Îmi spui mereu că singur nu-s,
Că sunt de Tine mult iubit.

Nu e nevoie să te văd,
Ca să Te simt mereu aproape,
Prezența Ta, Părinte sfânt,
Vorbește mai profund ca toate.

Nu obosești ca să mai ierți,
Nici să ridici din nou ce cade,
Și-n brațele-Ți găsesc mereu,
Odihnă... când iar trec prin vale.

Și chiar când totu-i la apus,
Și lumea va cădea-n tăcere,
Voi ști că-n Tine voi găsi,
Iubire, milă, mângâiere.
Amin