Tu-mi ești soarele pe ceruri, norii negri când se-adună,
Numai Tu-mi ești călăuză, și sub soare și sub lună.

Când se frânge-n mine dorul și speranța parcă moare,
Tu aprinzi din nou lumină, ca un răsărit de soare.

Când furtuna vieții vine și mă clatin în tăcere,
Tu-mi ești, Doamne, adăpostul, alinare în durere.

Când se frânge glasul rugii, vlaga când mă părăsește,
Tu-mi răspunzi cu blânde șoapte: „Harul Meu te întărește.”

Când mă pierd printre iluzii și nu știu ce e cu mine,
Tu-mi așezi lumină-n cale, să nu merg pe căi străine.

Când povara-i prea adâncă și genunchii-mi cad zdrobiți,
Mă ridici pe-a Tale brațe dintre cei mai rătăciți.

Tu-mi ești pacea din furtună, liniștea din orice gând,
Ești izvorul vieții mele, veșnic viu și veșnic sfânt.

Nu mă lași nicicând, o, Doamne, chiar de eu Te uit vreodat’,
Dragostea Ta îmi arată pentru mine c-ai luptat.

Iar când drumul vieții mele se va stinge-ncetișor,
Tu vei fi lumina vie ce mă cheamă-n al Tău zbor.

Și-n eternă bucurie, lângă Tine voi rămâne,
Cântând harul mântuirii, pentru veci, sfinte Stăpâne.
Amin