Ospățul cel trufaș de azi, pe masă multe bunătăți,
Iar noi uităm de Cel ucis, pierduți în mii de răutăți.

Ne umplem pântecul flămând, cu tot ce-i lut și va pieri,
Dar duhul nostru e pustiu, lipsit de sfinte bucurii.

​Pe fruntea Lui spinii stăteau, sub biciul crunt a tremurat,
Iar noi la mese stăm zâmbind, de parca nu avem păcat.

Isus striga „Mi-e sete!”-n chin, pe lemnul crucii părăsit,
Noi nu-i dăm lacrimi pe genunchi, ci doar un suflet adormit.

Ne lăudăm cu ce avem, și cu un trai îmbelșugat,
Dar haina ce am îmbrăcat, în praf de lume s-a pătat.

Îl doare pe Stăpânul Sfânt, să vadă jertfa Sa un mit,
În timp ce-i templul rătăcit, de pofta cărnii-i biruit.

Să ne plecăm genunchiu-acum, lăsând placerea la o parte,
Căci drumul larg, îmbelșugat, ne duce sigur înspre moarte.

Tradiția nu sfințește, nici masa plină de belșug,
Ci inima ce plânge-n taină, trăind sub al credinței jug.

Să plângă ochii-n rugăciuni, nu gura să se desfăteze,
Ca Duhul Sfânt, în templul său, din nou să poată să lucreze.

Mai bine-o coajă ce-i uscată, mâncată-n duh de umilință,
Decât o masă-mbelșugată, dar fără nici-o pocăință.

Deci scoală-te, creștine drag, de ești prin viață ațipit,
Și schimbă haina ce o ai, pe haina cea de mântuit.

Căci nu prin pântec îmbuibat, treci pragul veșnicei lumini,
Ci pe genunchii aplecați, și-un suflet curățit de spini.
Amin