Cât este gândul de pustiu
Să creadă mort, pe Cel ce-I viu,
Pe Cel ce-I viaţă şi-nceput,
Pe Cel ce n-a fost numai lut
Ci Fiu din Dumnezeu luat,
Prin care ceruri s-au creat,
Născut-nainte de vecii
Și ziditor de veşnicii!

Cât este omul de pornit
Să-L creadă mort, pe Cel iubit...
O, dacă ar fi fost aşa
Cu Hrist, Cel care-I Dragostea,
Nici noi nu ne-am mai fi născut,
Nici lumile n-ar fi-nceput;
Ci totu-n haos prăbușit,
Ar fi-un nimic, încremenit! ...

Cât este firea de sucită
Și la-ntuneric osândită
Să creadă c-a murit ca ea
Și Dumnezeu, ce Duh era,
Și pe pământ s-a întrupat,
Pe Golgota a sângerat
Şi-a fost făcut desăvârşit
Prin chinul ce l-a suferit!

Cât este truda de-n zadar
Și ce deşert e-al ei hotar,
Când nu pricepe că-n mormânt
Doar lutu-a coborât înfrânt;
În duh, a rămas veșnic viu
Din Dumnezeu, născutul Fiu;
La viaţă-a treia zi, apoi
a-nviat lutul, cel ca noi...

Numai prin duh poţi să-nţelegi
Ale dumnezeirii legi;
Căci suntem duh, din El suflat,
Doar trupul e din lut creat!
Şi într-o zi, tot ca şi El
Și-al nostru va-nvia la fel...
Va fi ceresc, sărmanul lut -
Şi moartea, ca un somn trecut...

Hristos nicicând nu a murit,
Doar trupul Lui a fost zdrobit;
Pe cruce a fost atârnat
Pentru al meu şi-al tău păcat;
Să frângă-al morţilor locaş
Ca slavei Lui să fim părtaşi
Şi să rămânem pururea
În veşnicii mireasa Sa!