Îți scriu Doamne din durere,
Cu un suflet apăsat,
Prea zdrobit de-atâtea lupte,
Prea rănit și întristat.

Parcă drumul nu se leagă,
Parcă pașii s-au oprit,
Și în piept port o povară,
Ce mă ține copleșit.

Am zâmbit în fața lumii,
Deși totul m-a durut,
Și-am ascuns în taina nopții,
Tot ce nimeni n-a văzut.

Sunt atâtea gânduri grele,
Fără glas și fără rost,
Și durerea mă apasă
Mult mai mult decât a fost.

Simt că nu mai am putere,
Simt că drumul e prea greu,
Și Te chem în miez de noapte,
Unde ești, o, Dumnezeu?

Dar în taina suferinței,
Chiar când totul e pierdut,
Încă strig spre Tine, Doamne,
Chiar de glasul mi-e tăcut.

Nu mai am credința vie,
Cum aveam eu altădat’,
Dar din tot ce-a mai rămas,
Ție tot m-am închinat.

Ia-mi povara din adâncuri,
Ia-mi durerea ce mă frânge,
Și aprinde-n mine iară,
Harul care nu se stinge.

Nu mă lăsa-n întuneric,
Nu mă pierde pe-acest drum,
Căci fără de Tine, Doamne,
Sunt doar umbră, sunt doar scrum.

Știu că vezi tot ce se-ascunde,
Știu că știi cât am răbdat,
Și că-n marea suferință,
Niciodată n-am plecat.

Chiar de nu simt mângâiere,
Și nimic nu s-a schimbat,
Eu aleg să cred Isuse,
Că de mine n-ai uitat.

Poate mâine va fi pace,
Poate norii vor pleca,
Și în locul nopții grele,
O lumină va intra.

Până-atunci rămân, Isuse,
Chiar zdrobit și fără glas,
Căci doar Tu ești mângâiere,
Când nimic nu a rămas.

Chiar de noaptea pare lungă,
Și nu văd nici-un hotar,
Știu că Tu rămâi cu mine,
Și-mi vei da din nou un har.
Amin