Liniștea de sus coboară,
Peste omul credincios,
Are preț, are valoare,
Este rodul lui Hristos.

Pacea drumul își întinde,
Să pășească zi de zi,
Inima ce stă-nchinată,
Trupul când va obosi.

Harul blând îl învelește,
Ca un scut ce-i nevăzut,
Și-i șoptește-n orice clipă,
Că nu este neștiut.

Când furtuna se ridică,
Și în jur pare tot greu,
Se aprinde-n el credința,
Ca un foc din Dumnezeu.

Nu se pierde în durere,
Nici în gânduri fără rost,
Căci nădejdea îl ridică,
Prin puterea lui Hristos.

Chiar când lacrima se-așterne,
Pe obrazul obosit,
El privește mai departe
Spre ce-a fost făgăduit.

Nu se teme de tăcere,
Nici de pasul către cer,
Căci el simte-o mângâiere,
Din fiorii ce nu pier.

Se apropie o clipă,
Plină de mister ceresc,
Când va sta în fața slavei,
Omul cel Dumnezeiesc.

Nu e noapte fără ziuă,
Nici sfârșit fără început,
Ci e trecerea spre viață,
Pentru suflet nou născut.

Pacea crește ca o floare,
Într-un suflet credincios,
Și-l conduce lin spre casa,
Veșniciei, prin Hristos.

Când privirea se ridică,
Dinspre lume către cer,
Se aprinde-n ea nădejdea,
Cu fiori care nu pier.

Iar la capătul cărării,
Dincolo de orice dor,
Îl așteaptă-n slava sfântă
Domnul bun, Mântuitor.